A călători ar trebui să însemne cu totul altceva: să zăbovești mai mult și să umbli mai puțin, poate chiar ar trebui instituită profesia de călător, doar pentru oameni cu reală vocație, mult se înșală cei care consideră că ăsta ar fi un lucru de mică răspundere, fiecare kilometru face cel puțin cât un an din viață.
M-am întrebat de multe ori în ultimii ani – când călătoriile în afara țării, cu orice ocazie și cu oricât de puțini bani, au început să devină o parte importantă din existența generației noastre, care s-a făcut mare cu ambele picioare în comunitatea europeană – dacă totuși am văzut destul din România. Dacă n-ar trebui să-mi petrec următoarea vacanță într-un ro-trip, în locul unui eurotrip. Și mereu îmi răspund că în România pot să mă duc oricând, dar că setea de restul lumii n-o să mi-o pot astâmpăra decât acum, când pot să dorm în cort și să rezist 30 de ore pe drum, în mașină, cu cafea și sendvișuri din benzinării.
Ei bine, în Călătorie prin Portugalia, Saramago (unul dintre scriitorii portughezi despre care am mai scris, aici și aici) tocmai asta face: se urcă la volanul mașinii și străbate țara de la nord la sud, trecând deopotrivă prin orașe precum Porto, Coimbra, Lisabona sau Evora și prin cătune uitate de lume, unde, cu o curiozitate demnă de un călător adevărat, ascultă poveștile oricui e dispus să le împărtășească.
Palatul Pena, din Sintra, care “apare ca o înflorire specială a înseși masei stâncoase care îl suportă”
Nu vă așteptați însă la un ghid de călătorie – pentru că nu asta e. În ciuda faptului că și-a pus cap la cap impresiile într-un volum, călătoria lui Saramago e o experiență intimă, subiectivă, pe care și-o asumă încă din prefață:
Să-și ia, așadar, cititorul gândul că va putea dispune de aceasă carte ca de un ghid pe care să-l aibă la dispoziție, de un îndrumar pe care să-l ducă în mână sau de un catalog informativ. La paginile care urmează nu trebuie să recurgeți ca la o agenție de voiaj sau ca la un birou de turism: autorul nu a venit să vă dea sfaturi, deși nu de opinii duce lipsă. (…) Această Călătorie prin Portugalia este o poveste.
Și așa și este. Pentru că, dincolo de pasiunea lui Saramago pentru biserici și arhitectură (pe alocuri, am avut senzația că-și alegea destinațiile numai după ce catedrale, biserici sau mânăstiri o să găsească acolo), se află oamenii pe care îi întâlnește pe drum, dar și poveștile din spatele locurilor pe unde trece: povestea mamei care își plânge în fiecare zi fiica în cimitir; legenda soldatului loial care i-a împrumutat uniforma unui prieten și apoi a fost spânzurat pentru o crimă pe care acesta o comisese îmbrăcat în ea; povestea cocoșului din tavă care, deși copt și gata de a fi mâncat, a început să cânte, dovedind nevinovăția unui galician acuzat pe nedrept de o crimă numai din cauză că era străin; povestea sclavului negru Lafetá, a cărei zgardă pătată de sânge și sudoare e acum expusă într-un muzeu; povestea lui Pedro și Ines, una dintre cele mai puternice, dar și sinistre povești de dragoste din istoria portugheză.
Lisabona, ziua, de lângă castelul São Jorge – și noaptea, din Graça
Călătorie prin Portugalia nu e însă o lectură ușoară. Saramago nu-ți descrie prea multe, și din cauza asta e greu să ții pasul cu avalanșa de nume de localități, stiluri arhitecturale și regi. Am avut impresia că volumul e dedicat, în primul și în primul rând, portughezilor, cărora nu trebuie să le mai explice una și alta. Iar viteza cu care trece dintr-un loc în altul, combinat cu faptul că e greu să-ți faci o imagine clară în cap a ceea ce vede, doar din niște înșiruiri de date și detalii arhiectonice, te împiedică să reții prea mult din ce citești.
Alfama, ziua și în noaptea Sfântului Anton, în timpul sărbătorilor Lisabonei: “Alfama e un animal mitologic. Pretext pentru sentimentalisme de diverse culori, sardină pe care mulți și-au dorit să o perpelească la propriul foc”
În cazul meu, trebuie să recunosc că motivul pentru care m-am întors la Saramago este tocmai perioada pe care am petrecut-o în Portugalia, faptul că voiam s-o revăd locurile prin ochii unui nativ, care e, de altfel, și un bun povestitor. Portugalia zilelor noastre e departe de cea din 1979 – însă tablourile mi-au fost extrem de familiare. Am citit de mai multe ori părțile despre Porto, Coimbra, Lisabona, Peniche, Obidos, Evora și Mafra încercând să găsesc un punct de întâlnire, un teren comun, sau, dimpotrivă, un unghi din care eu n-am avut curiozitatea să le privesc. Uneori am primit ce mi-am dorit – alteori, avalanșa de biserici descrise arhitectonic a trecut pe lângă mine.
Biserica Carmo din Lisabona: “Lisabonei nu i-au plăcut niciodată ruinele. Biserica Carmo este o excepție“
Dacă ar fi să aleg, cred că popasul în Obidos a făcut cea mai mare dreptate micului orășel cu case albe, cocoțat pe panta unui deal și înconjurat de ziduri și turnuri, o rară și bine conservată cetate medievală:
Obidos seamănă cu o domnișoară din vremuri demult care s-a dus la bal și speră să fie invitată la dans. O vedem cu o figură solemnă în scăunelul ei, nu clipește din gene și este extrem de îngrijorată pentru că nu știe dacă i s-a desfăcut din cauza căldurii melcul din vârful capului. Dar, la drept vorbind, domnișoara e chiar frumoasă, nu se poate tăgădui asta.
Dacă vrei să te apuci de citit Călătorie prin Portugalia, trebuie să înțelegi, din start, un lucru: că vei fi mereu pe scaunul din dreapta, un autostopist care s-a nimerit în aceași mașină cu Saramago, nu un participant cu drept de opinie. Dacă accepți pasiunea lui pentru pietre și istoria lor (biserici, dar nu numai), oarecum în detrimentul unor tablouri mai umane ale locurilor prin care trece, atunci îl poți însoți în continuare. Altfel, la prima benzinărie o să tragă pe dreapta și o să te dea jos.
