Despre Lodge în ipostaza de biograf s-a mai vorbit cu prilejul romanului Autorul, la rampă!, bazat pe viaţa lui Henry James şi drama din jurul primei repezentaţii-eşec a piesei Guy Domville. De data asta, Lodge scrie un roman care arată, de multe ori, ca o amplă lucrare de non-ficţiune extrem de bine documentată despre tumultuoasa viaţă a lui H.G. Wells şi în care, după cum afirmă autorul, sumedenia detaliilor contextuale inventate sunt doar cele pe care „istoria a omis să le precizeze”.
În primăvara anului 1944, H.G. Wells nu se simte prea bine. Nu mai are poftă de mâncare şi se scoală târziu din pat – a cam renunţat şi la plimbările pe jos către Rose Garden sau Clubul Savile, care îl menţineau în formă, şi îşi împarte timpul între pat şi fotoliu, citind, moţăind şi tresărind în somn.
La 77 de ani, Wells îşi petrece majoritatea timpului privind înapoi – mintea a ajuns la capătul resurselor, la fel şi aspiraţiile curajoase – demente, aşa cum ar fi spus unii. De la publicarea Maşinii Timpului– prima dintre cele peste o sută de lucrări ale sale, care i-a adus bunăstarea financiară- a trecut mult timp, şi o generaţie de scriitori tineri i-au luat, în mod natural, locul în centrul atenţiei literare. E impasibil, dispreţuitor şi arogant vizavi de orice, vizavi de „rahatul ăla de Hitler” şi de toţi cei care şi-au părăsit locuinţele şi au fugit la ţară, care pe unde, în timpul războiului.
Locuinţa sa- cu nr. 13, de la Hanover Terrace, e singura care nu a fost părăsită pe timpul bombadramentelor asupra Londrei. Pentru că, mai degrabă decât mânat de un sentiment profund patriotic, Wells are „satisfacţia sumbră de-a urmări de la tribună, pe viu, împlinirea profeţiei pe care o făcuse încă din 1908, în Războiul aerian“: războiale dominate de puterea aeriană, bazându-se pe distrugerea oraşelor prin bombardamente aleatorii lansate asupra societăţii civile.
De el au grijă, pe rând, Gip– fiul său din a doua căsnicie, cu Amy Catherine Robbins, şi Marjorie, soţia acestuia. Mai vin pe la el Anthony, fiul său şi-al scriitoarei Rebecca West, Rebecca- atunci când îşi face timp de la munca solicitantă de gazetar pentru The New Yorker, şi Moura Budberg, ultima amantă şi, totdată, ultima pe lista iubirilor sale adevărate. Toţi, mai puţin Moura, pe care Wells vrea s-o protejeze, au aflat că are cancer la ficat, şi cel mai probabil, cel mult încă un an de trăit.
Ce urmează, este un lung interviu în care H.G.Wells apare în rolul celui mai bine pregătit cu putinţă intervievator şi al respondentului permanent în căutare de argumente şi justificări pentru propriile erori sau teorii extreme, interpretate drept scandaloase, de-a lungul timpului.
Întreruptă de lungi pasaje narative ordonate cronologic, conversaţia fluctuează între trei ipostaze majore ale lui Wells: vizionarul care a pus bazele literaturii s.f. şi a anticipat, între altele, bomba atomică, tancurile blindate, cele două războaie mondiale şi chiar internetul, militantul inepuizabil al amorului liber- ipostază care pare să primeze în romanul lui Lodge, şi omul politic-membru al Societăţii Fabiene, nepregătite, la vremea aceea, pentru ideile sale progresiste. De altfel, Lodge îşi explică, printr-un epigraf, alegerea titlului: “parts” înseamnă “abilităţi”, “talente”, dar şi o prescurtare a “private parts”. Iar autorul revine asupra definiţiei, spre finalul romanului:
Suntem un mănunchi de părţi incompatibile şi inventăm poveşti despre noi înşine ca să mascăm realitatea. Unitatea mentală a individului este o ficţiune.
Între copilăria într-o familie săracă, şi prezenţa în mijlocul dineurilor cu cele mai importante figuri politice şi literare ale epocii, meritele incontestabile ale lui Lodge sunt acelea de-a-i oferi lui Wells o descriere remarcabil umană: geniul, pofetul şi amantul a peste o sută de femei îşi găseşte limitele nu doar într-o Anglie făţarnic puritană, ci între propria-i statură măruntă, vocea piţigăiată ce îi dă de furcă în timpul unora dintre discursurile publice şi originea umilă care se strecoară, în răstimpuri, sub forma unui accent cockney.
Lodge dedică o parte impresionantă a documentării sale aventurilor tumultuase pe care Wells le întreţine între două căsătorii marcate de „afecţiune” şi „înţelegere”, însă lipsite de pasiune. Dacă eliberarea sexuală îi apare lui Wells ca o “recreere” absolut necesară, educaţia de acelaşi fel apare sub forma unei responsabilităţi- atunci când tânăra şi neexperimentata Rosamund Bland îl seduce fără a-l face să se îndrăgostească de ea, Wells îşi asumă rolul de iniţiator, ca o reală datorie.
Şi apoi, spune el, ideea de a te preface îndrăgostit pentru a te culca cu o femeie e o invenţie stupidă a creştinismului- sau a literaturii romantice- iar dorinţa de sex fără complicaţii e cât se poate de sănătoasă. Având ca surse numeroase articole, corespondenţe şi post-scriptumul la “Experiment autobiografic” al autorului, Lodge aduce în prim-plan relaţiile lui Wells cu mai multe femei ce par să urmeze acelaşi tipar al inteligenţei remarcabile, gândirii profund liberaliste şi convingerilor feministe. Iar stilul în care H.G. îşi pune în aplicare teoriile revoluţionare în materie de sex, căsnicie şi loialitate ar putea ridica şi sprâncenele celui mai dezinhibat dintre practicanţii adulterului- sau amorului liber- într-o societate la un secol distanţă.
Însă Wells nu reuşeşte tot timpul să păstreze relaţiile intime în termeni de „pură recreere”, „precum golful”: se îndrăgosteşte nebuneşte, mai întâi de Amber Reeves, iar apoi de Rebecca West, ambele capabile să-i zdruncine echilibrul sufletesc- redobândit, de fiecare dată, alături de Jane, cea de-a doua soţie a sa şi cea care acceptă varianta unei căsnicii deschise. Ducând o viaţă relativ tihnită alături de Jane, Wells e capabil să-şi urmeze cu seriozitate planurile pe plan profesional şi, simţind că rolul său trebuie să meargă mai departe de acela al unui scriitor prolific- trebuie să facă ceva cu adevărat remarcabil- se hotărăşte să intre în politică.
„Voia să lase lumea într-o stare mai bună decât cea în care se născuse el”, iar aici Lodge intervine, pe alocuri, cu întregi pasaje relevante rupte din corespondenţa dintre Wells şi Henry James, bazată pe complimente şi elogieri, însă având un fundal întotdeauna marcat de critică reciprocă- James îi atribuie literaturii o utlilitate în primul rând stilistică. Wells vrea să schimbe lumea. Contradicţia e exprimată analogic de Lodge şi din prisma Rebeccăi West, în descrierea locuinţei din Regent’s Park:
în arhitectura domestică l-a obsedat funcţionalitatea, dar s-a arătat indiferent la decoraţiunile interioare, fanatic în privinţa instalaţiilor de apă, dar nu prea priceput la tablouri.
În acelaşi stil, James e preocupat de arta de dragul vieţii- Wells, preocupat, înainte de orice, de-a face viaţa mai bună, nu doar a o descrie. Se alătură Societăţii Fabiene cu acest scop şi intră în cercurile şi polemicile unor figuri importante ale vremii. Îi vor sta în cale, însă, reputaţia de „prădător sexual”, ce-l poartă în mijlocul unor scandaluri iremediabile, apariţia unor lucrări controversate şi neobişnuit de sincere în era eduardiană, precum Ann Veronica sau Tono Bungay, şi neputinţa de a trece de principiile amorţite ale Vechii Găşti şi a revigora Societatea.
În stilul marcat de lejeritate cu care ne-a obişnuit Lodge, H.G. Wells devine, progresiv, întruchiparea unui lung şir de de neputinţe- aceea de a duce o viaţă liberă, acceptată social, între o căsnicie liniştită şi relaţiile din afara ei, de a-şi pune în aplicare idealurlile socialiste prin intermediul unei organizaţii, şi, într-un final, de a îmbunătăţi lumea după propria-i versiune utopică.
Iar, aşa cum Lodge îl portretizează la final, în fotoliul său, vorbind singur şi pierdut între frânturi de trecut- poate din cauza inepuizabilei energii care i-a alimentat existenţa, aproape că înghiţi cu greu şi-ţi imaginezi, sau îţi doreşti, ca în cazul lui Wells, cursul vieţii să fi fost altul decât cel obişnuit, iar el să nu îmbătrânească niciodată.
