Bookaholic

Astăzi, 4 noiembrie, se sărbătoresc 150 de ani de existență ai Facultății de Litere. Manifestările au început la ora 10 cu dezvelirea plăcii aniversare și vor continua cu vernisajul expoziției de carte a cadrelor didactice, urmat de anunțarea denumirii sălilor de curs ale facultății în onoarea profesorilor săi de prestigiu. Apoi, la Facultatea de Drept are loc o festivitate pentru a celebra cum se cuvinte acest eveniment. 

Aniversarea unui secol și jumătate a Facultății de Litere m-a găsit nostalgică. Mi-este dor, tare dor de această facultate, de sălile de curs friguroase, de mirosul de carte veche de la bibliotecă sau din sala de lectură, de băncuțele în care ne așezam cuminți și pregătiți de ”lupta” cu textele, de colegii și prietenii mei, de profesorii minunați pe care i-am avut sau pe care i-am întâlnit aici. Deși eu mi-am finalizat studiile de licență la specializarea Literatură Universală și Comparată – o bijuterie de specializare a Literelor – am avut ocazia de a cunoaște oameni frumoși și profesori mari și de la celelalte specializări.

Fără a mai face ocoluri în propria-mi experiență, vă mărturisesc că nu puteam rata o asemenea ocazie (având în vedere că bookaholicii ce vă scriu zilnic sunt, majoritatea, absolvenți ai acestei facultăți) pentru a desfășura o anchetă.

Așadar, i-am întrebat pe câțiva dintre profesorii faini ai Literelor „Ce înseamnă Facultatea de Litere astăzi și ce vă leagă pe dumneavoastră personal de aceasta?”. Iar pentru că răspunsurile au depășit așteptările mele (atât calitativ, cât și cantitativ), am decis să avem două episoade. Astăzi, partea întâi. Sper ca acestea să vă bucure așa cum m-au bucurat pe mine. Lectură plăcută!

Liviu Papadima, profesor universitar doctor
Prorector Universitatea din Bucureşti

Într-un fel, Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti seamănă destul de puţin cu cea pe care am absolvit-o în 1981. Pe vremea aceea era o singură specializare, filologică, şi un singur ciclu de studii, de licenţă, care dura 4 ani. Admiterea la studii universitare era cu examen scris şi aveai voie să te înscrii la o singură facultate. Dacă aveai ghinionul să fii băiat şi picai la concurs, te aştepta „armata lungă”, de un an şi 4 luni sau chiar de 2 ani, după pile – n-aveam! – şi noroc. Acum facultatea are, pe lângă filologie, alte 6 specializări de licenţă – Comunicare şi Relaţii Publice, Studii Europene, Literatură Universală şi Comparată, Etnologie, Biblioteconomie şi Ştiinţele Informării, Asistenţă Managerială şi Secretariat – apărute, treptat, după 1990, licenţa durează doar 3 ani dar după aceea absolvenţii au posibilitatea de a se înscrie la programe de master de 2 ani, fie de aprofundare a specializării, fie cu orientare profesională. La doctorat, în anii ’80 abia de s-au scos vreo 2-3 locuri într-un întreg deceniu, acum Literele primesc 40-50 de doctoranzi anual. În vremea studenţei mele, eram vreo 300 în facultate, azi sunt cam de 10 ori pe atât. Literele au devenit o „miniuniversitate”, cu peste 3000 de studenţi, la licenţă, master şi doctorat. Şi lucrul acesta, inevitabil, se resimte. E mult mai greu să urmăreşti îndeaproape evoluţia fiecărui student, de pildă. Alcătuirea orarului a devenit o probă de virtuozitate aritmetică şi organizatorică, dat fiind că spaţiile de învăţământ nu au crescut în acelaşi ritm. Mulţi profesori se plâng, probabil pe bună dreptate, de slaba pregătire a studenţilor intraţi la Facultate. Pe de altă parte, însă, asta înseamnă, pentru Litere, o misiune educaţională – şi culturală! – de o şi mai largă amploare. Şi faptul că scăderea drastică a numărului de candidaţi potenţiali, în urma rezultatelor de la bacalaureat din ultimii ani, nu a afectat deloc înscrierile la Litere, arată că tinerii de azi se orientează tot mai mult către instituţii de învăţământ superior serioase, care respectă standardele de exigenţă academică. În plus, arată un interes viu şi îmbucurător în societatea noastră pentru disciplinele umaniste.

Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii de până acum în aceeaşi instituţie – ca student, ca profesor apoi, urcând treptele carierei universitare, ca decan vreme de 8 ani. Dacă s-ar fi putut, aş fi rămas în Facultate încă de la încheierea studiilor. N-au vrut însă vremurile, dar eu mi-am dorit în toţi acei ani să revin de unde plecasem şi am fost, alături de colega mea de an Rodica Zafiu, unul dintre cei dintâi asistenţi angajaţi după o lungă perioadă de „îngheţ”. Nu m-am plictisit, nu mi s-a urât, nici chiar în cele două mandate de decanat. Acum, ca prorector, cu biroul la Drept, ajung mai rar în Facultate. Am însă de fiecare dată când intru sentimentul că mă aflu „acasă”.

Simona Popescu, conferențiar universitar doctor, scriitoare

De Facultatea de Litere astăzi mă leagă Facultatea de Litere de ieri (și de mîine)

De Facultatea de Litere astăzi mă leagă Facultatea de Litere de ieri (și de mîine). Cînd am ales-o, acum aproape 30 de ani (!), o făceam în cunoștință de cauză. La București era Cenaclul de Luni, la care citisem ca elevă de liceu, braşoveancă. De-asta am venit aici, în timp ce colegii mei se îndreptau mai degrabă, ca ardeleni ce erau, spre Cluj. Cînd am ajuns eu la școală, cenaclul s-a desființat, dar am avut norocul să existe celelalte, Junimea (condus de Croh, cum îi spuneam noi – Ovid S. Crohmălniceanu) și Universitas (condus de Mircea Martin). Dacă nu alegeam Literele de la București, sînt sigură că nu aș fi ajuns scriitoare (eram destul de studioasă și, de pildă, dacă aș fi ajuns în Clujul cel sobru şi savant, m-aș fi îndreptat, poate, spre un temeinic profesorat sau m-aș fi făcut critic literar!). Așa că nu dezleg Facultatea de Litere de cenacluri, deci a fost bine. În plus, am avut cîțiva profesori care m-au încurajat și susținut, care m-au simpatizat și mi-au dat curaj pentru viață (și literatură). Cîteva nume: Paul Cornea (care m-a adus ca asistentă, după ’90, în Facultate, după ce mă pusese în legătură cu Gellu Naum – domnul profesor mi-a făcut o surpriză care avea să conteze pentru mine atît de mult), Mircea Martin (care a crezut cu putere în mine ca scriitoare), Ion Vasile Șerban, Radu și Dolores Toma, Petrică Nicolau, Vasile Morar, oameni frumoși, luminoși, fără de care viața unui student pe vremea aia era destul de întunecată.

Dacă stau bine și mă gîndesc (cum o fac acum, la aniversară), e grozav că sînt profesoară la Facultatea de Litere din București. Nici nu-mi trecuse prin cap vreodată – deși în 1987, cînd am absolvit, am primit recomandare pentru învățămîntul superior (dar asta era doar de formă, n-avea nimeni șanse să rămînă la Facultate pe vremea aia). Dacă nu mă gîndesc bine, nu mi se pare chiar așa grozav, uneori o grozăvenie și alteori chiar de groază… Nu explic acum de ce, doar sîntem „la aniversară”. Doar un singur exemplu. Anul trecut am dat de prima serie de studenți care nu citiseră Patul lui Procust (pur și simplu!). Poate nu se mai face la școală, nu e pentru bac. A trebuit să le povestesc despre ce e vorba. Dar acum, „la aniversară”, să spunem doar că Facultatea de Litere e locul unde mă duc, adesea, cu entuziasm să vorbesc despre literatură, despre scriitori. Dacă am noroc de studenți inspiratori, locul devine prietenos, așa cum, altădată, dacă dădeam de profesori prietenoși, locul devenea inspirator… Mi-am făcut aici mulți amici mai tineri (prietenii mei cei mai buni sînt foști studenți, mai tineri decît mine cu vreo 20 de ani). Cu unii am făcut și mari isprăvi – de pildă am scris împreună (eram vreo 28) un roman bizar, Rubik (ce vremuri!; era prin 2005…).

Cît despre viitor… Îmi pun speranța că, odată și-odată, o să avem un master de creative-writing pur-și-dur, unde să se simtă în largul lor scriitorii ca mine (mai sînt cîțiva prin catedra de literatură). Uneori, scriitorii, dacă sînt DOAR scriitori, pot fi profesorii cei mai buni, fără didactică, fără să mai trebuiască s-o facă și pe profesorii. Adică ar putea lucra cu entuziasm – căci dacă entuziasm nu e, nimic nu e – cu studenți pe măsură (pe măsura entuziasmului, vreau să spun), fervenți și efervescenți, plini de idei, pasionați de-adevăratelea de citit și de scris, serioși și haioși, în afara oricărei constrîngeri de tip examen sau mai știu eu ce!

Cristina Bogdan, lector universitar doctor

Jumătate din viața mea de până acum

Aveam 18 ani când am intrat ca studentă în Facultatea de Litere a Universității din București, am absolvit-o și am prelungit-o printr-un masterat de studii medievale, în timpul căruia m-am întors aici și într-o altă ipostază: cea de preparator. La cei 36 de ani pe care îi am în prezent, conștientizez că mi-am petrecut jumătate din viața de până acum între zidurile acestei instituții de învățământ superior. Orele pot fi egale pentru un ceasornic, dar nu pentru un om, scria Marcel Proust. Orele vieții mele au fost ritmate de bătăile de inimă ale acestei instituții, rodul lor s-a copt din întâlnirea cu dascălii mei și cu cei cărora, la rându-mi, le-am devenit profesoară. Nu pot scrie despre facultatea mea ca despre o entitate rece, prezentabilă ca o marfă de lux într-o vitrină. Pentru mine, chipul ei se recompune arcimboldian din lecturi, dialoguri însuflețite, ore de curs sau de seminar, întâlniri și descoperiri memorabile, oboseli de tot soiul, zile festive, prelegeri magistrale, înfruntări amicale, taifasuri de pauză, conferințe, petreceri de final de an, consultații pentru lucrări de licență sau disertații de masterat, zile ale porților deschise, după-amieze târzii și seri în care lucram la câte un proiect sau pur și simplu la orar până când rămâneam doar cu portarii în incintă. Facultatea mea e vie și tânără, veșnic tânără, având mereu vârsta generației cu care pornesc, la 1 octombrie, la drum.

Tinerețea și-o păstrează nu numai pentru că găzduiește, an de an, uimirile oamenilor abia trecuți de pragul majoratului, ci mai ales pentru că își reînnoiește, cu fiecare nouă generație de studenți și profesori, poveștile din scrinul cu LITERE. Puse la dospit, literele celor care stau în bănci sau vorbesc de la catedră construiesc țesătura simplă sau alambicată a unor scriituri diverse, călcând cu mers apăsat de roman, pas săltăreț de pamflet, dans jucăuș de poem sau făcând tumbe și sărituri ideatice în paginile de critică literară și eseu. Privind către lumea care se perindă pe aici, înțelegi că sloganul de promovare nu e doar o găselniță lingvistică, ci un soi de exprimare succintă a realității în mijlocul căreia trăiești. Numele mari se fac cu Litere, iar pentru mine numele acestea sunt oameni în carne și oase, pe care am avut și am șansa de a-i întâlni între fruntariile unui univers în care am rămas, de bună voie, captivă.

Elena Mazilu-Ionescu, conferențiar universitar doctor

Facultatea de Litere înseamnă astăzi ce a însemnat dintotdeauna: locul întâlnirilor faste cu Profesori și cărți, locul prieteniilor care dureaza (de-) o viață, studenți pasionați, cu plăcerea descoperirilor, cu imaginație bogată, nutrită de lecturi solide. Mă leagă, firește, multe de Litere; printre altele, aproape tot ce am citit și ce voi citi.

Ion Bogdan Lefter, profesor universitar doctor

Nu doar „la şcoală”, ci şi „în literatură”…

Obiectiv vorbind şi foarte pe scurt spus, Literele bucureştene au devenit de mult şi vor continua să fie cea mai importantă facultate românească de filologie. Tradiția acumulată începînd de-acum 150 de ani şi potenţialul intelectual al Capitalei, pe care celelalte oraşe din ţară sînt departe de a-l atinge, îi vor confirma şi-i vor spori greutatea, cu tot ce înseamnă asta pentru istoria literaturii noastre, a cercetării lingvistice, a altor domenii mai recent activate şi de care se ocupă noile noastre departamente, de la ştiinţa informării la comunicare şi relaţii publice. Literele bucureştene au modelat cultura română şi o vor marca şi de-aici încolo.

Subiectiv… – alte multe lucruri de spus, căci, lăsînd deoparte istoria facultăţii, trecutu’-i mare şi marele-i viitor (cu vorbele poetului adresate patriei…), aici ne petrecem zilele, anii, deceniile, în Palatul Universităţii, cu intrare prin Strada Edgar Quinet, în amfiteatre, în sălile și sălițele de curs, ba chiar și pe holurile şi culoarele pauzelor și ale planurilor improvizate la o şuetă. Nu putem fi chiar o „mare familie unită”, sînt prea multe şi prea grave lucrurile care ne mai şi despart (opţiuni ideologice ori etice…), însă măcar o parte dintre noi, profesori, studenţi, masteranzi, doctoranzi, sîntem solidari şi ne simţim în facultate acasă. Am mai scris cu alt prilej: alături de junii noştri colegi în formare am petrecut şi petrec multe dintre cele mai frumoase ore de comunicare intelectuală de care am avut şi am parte; şi, din perspectiva cuiva care predă istoria mai veche şi mai ales mai recentă a „culturii scrise”, mă simt aici nu doar „la şcoală”, ci şi „în literatură”, pentru că despre literatură discutăm şi construcţie literară şi culturală facem împreună, noi, profesorii-critici-istorici-teoreticieni-comparatişti-antropologi şi ce-om mai fi fiind, şi ei, actualii şi foştii studenţi, masteranzi, doctoranzi pasionaţi de poezie, proză, dramaturgie şi de dragele noastre genuri „exegetice”…

Andra Vasilescu, profesor universitar doctor 

Facultatea de Litere a fost constanta din formula vieţii mele. De ea s-a legat tot ceea ce am făcut, am fost şi am avut  în ultimii vreo 30 şi ceva de ani.

Am făcut meditaţii şi nopţi albe pentru a intra la Filologie într-o vreme cu 50 de locuri şi 11 candidaţi pe  loc, într-un domeniu perceput atunci ca fiind al elitelor; apoi, multe conspecte, fişe şi primul articol publicat în studenţie, căci ştiam sigur că vreau să mă fac lingvistă. Am făcut naveta la Breaza, ca să fiu profesoară de română până când mă voi putea întoarce cercetător şi asistent universitar, ceea ce pe atunci părea o utopie, deoarece Bucureştiul fusese declarat „oraş închis”,  nu se organizau concursuri pentru „posturi didactice vacante” şi nici „cumulul de funcţii” nu se inventase. Am făcut multe ore ca „seminaristă” şi apoi ca „profa de la curs”, cam în toate disciplinele fundamentale ale lingvisticii, cu multe ore de muncă în spatele aparenţelor, dar cu bucuria diversităţii şi a dialogului.

Am fost fiica părinţilor mei care nu înţelegeau exact cum se poate construi o carieră „pe cuvinte”, cu program prelungit noaptea, dar cu ore începând la 10 – 12 dimineaţa, căci mama-medic semna condica la 7, consulta bolnavi, interna şi dădea reţete, chiar dacă făcea şi teme de cercetare, iar tata-inginer mergea în cazangerie, proiecta la planşetă sau făcea investiţii pentru uzină, toate începând cu 6 dimineaţa, iar când venea acasă nu mai scria şi citea tot pentru serviciu…. Am fost soţia soţului meu, cu care am fost colegă de Facultate, chiar dacă relaţia noastră a funcţionat pe principiul contrariilor care s-au atras (de pildă, lingvistică vs.  literatură). Am fost mama copilului meu, pe care l-am negociat cu Facultatea: i-am planificat momentul apariţiei în viaţă în funcţie de norma didactică semestrială şi i-am furat din orele de joacă – lecţii – vorbit cu mama pentru a le folosi la cursuri, seminare,  cărţile mele şi experienţa administrativă a prodecanatului. Relaţiile mele au fost mereu ambivalente: am fost studenta profesorilor mei, dar le-am devenit colegă; dintre colegii mei de catedră mi-am ales şi prietenii din orele libere;  am fost profesoara studenţilor mei, dar,  vorbind în faţa lor,  m-am văzut întotdeauna pe mine, studentă în amfiteatru.

Am avut libertatea de a-mi planifica singură gândirea  – conformistă uneori, alteori originală – şi privilegiul de a trăi sentimentul tinereţii şi al noului la fiecare început de an academic.

După 30 şi ceva de ani, de câte ori intru în Facultate, am impresia că timpul a stat pe loc pentru mine: scot din memoria afectivă doar reuşitele, iar identităţile mele succesive, în mod straniu, se suprapun.

Sursă imagine principală: cronicaromana.ro