Bookaholic

Cabaret Voltaire face parte dintre locurile alea pe care ți le imaginezi “într-un fel”. Într-un mare fel. În mintea mea trecută prin facultatea de litere și cu mari simpatii dadaiste, Cabaret Voltaire ar fi trebuit sa fie și acum un loc zgomotos, hiper super artistic, radical, unde se întâmplă chestii nebunești, se protestează, burghezia e pusă la zid, cu urme de ouă pe pereți și oameni dubioși înăuntru făcând performance-uri și mai dubioase. 🙂 Cum am ajuns în Zurich, prima oprire a fost Cabaretul Voltaire.

În 1916, Hugo Ball înființa Cabaret Voltaire, clubul unde avantgarda avea să-și găsească locul și spațiul de desfășurare și exprimare a ideilor artistice. Era locul unde totul era/părea posibil. Pe 2 februarie 1916 un anunț apărea în ziar:

Cabaret Voltaire. Sub acest nume s-au adunat un grup de tineri artiști și scriitori cu scopul de a face din acest loc un centru de exprimare artistică. În general, în Cabaret vor fi artiști, invitați permanenți, care, prin reuniuni zilnice, vor face performance-uri literare sau muzicale. Tinerii artiști din Zurich, de orice fel, sunt invitați să ni se alăture cu sugestii și propuneri.

Cabaret Voltaire nu era un loc elvețian. Profitând de relativa liniște din țară în contextul unui context european extrem de agitat, mulți artiști s-au refugiat în Zurich. Printre ei, și românii Tristan Tzara sau Marcel Iancu. În Cabaret Voltaire se întâlneau artiști de toate naționalitățile șiu de toate felurile, de la dadaiști la futuristul Marinetti.

Hugo Ball în Cabaret Voltaire – sursă

Într-adevăr, aici aveau loc performance-uri, se țineau lecturi, happening-uri, se dansa, se experimenta, se întâmplau tot felul de nebunii avantgardiste care țineau foarte mult de-o stare de spirit. Aici s-a citit în iulie 1916 Manifestul Dadaist al lui Hugo Ball. Tot aici, același Hugo Ball a citit Karawane îmbrăcat ca un fel de șaman. Iar revista avantgardei i-a purtat numele – Cabaret Voltaire.

O plăcuță pe clădirea frumos renovată ne anunță că aici e Cabaret Voltaire, the birthplace of Dada. Intru curioasă. Arată ca majoritatea barurilor un pic hip, un pic alternative, un pic underground. Un bust al lui Voltaire domină una din încăperi, cea în care un public cuminte, stând pe scaune, ascultă un concert de muzică vag experimentală. Accentul e pe cuminte.

Pe pereți, fotografii, decupaje din ziare, desene și ceva mesaje anti establishment, propovăduind love, peace, feminism, veganism. Ori aveam eu mintea confuză de la frigul teribil de afară, dar mi s-au părut puse toate acolo că așa e bine și frumos, fiind pe sfert autentice față de orice squat din Berlin, de exemplu. Dar, să îmi iau totuși precauțiile necesare, asta e doar o impresie subiectivă, de moment, după o singură vizită.

În cealaltă cameră, oamenii discutau la o bere, pe fotolii colorate și un pic uzate. Locul are un căutat și de bon ton aer decadent, nici prea prea, nici foarte foarte. Un platou cu brânzeturi și fructe gratis atrage drumuri spre bar mai des decât băutura. Mă uit în jur. Un platouaș amestecat de bancheri tineri și middle aged (i-am auzit vorbind), corporatiști, poate și publicitari, studenți și câțiva cărora le citeai pe față și pe haine “sunt artist în timpul liber” și “am suflet de artist”.

Ce mi-a plăcut însă e că locul continuă să funcționeze firesc, ca un bar, nu s-a transformat în muzeu. Și nici nu e vizitat de hoarde de turiști în căutare de epifanii dadaiste (unde, vreau-nu vreau, o să mă includ un pic). Dadaiștii s-ar fi răsucit probabil în mormânt.