Moarte şi eros, Beatles şi literatură – „Pădurea norvegiană” de Haruki Murakami
Stilul lui Haruki Murakami îl recunoşti imediat prin cel puţin două note distincte: titluri ce trimit la o serie de melodii celebre (şi nu aici se opreşte influenţa muzicii în scrierile lui Murakami) şi abordarea unui tip inedit de fantastic, amplasat într-un spaţiu hipermodernizat şi totuşi fără să fie împins înspre o formă de SF rece, distopic, ci mai degrabă înspre unul... poetic, filosofic. În ultimele sale romane, mai ales în IQ84, a explorat din plin această direcţie a fantasticului, dar în câteva proze de la începutul carierei sale, descoperim un alt Murakami, care abordează un realism pe care nu îl vom mai întâlni apoi. Romanul care l-a consacrat, Pădurea norvegiană (1987), care a şi fost ecranizat în 2010, construieşte o poveste despre pierdere şi regăsire, despre cât de mult din trecut putem recupera şi despre alegerea noastră de a lăsa fantoma acestui trecut să creeze un viitor atât de incert, încât nici un reper nu mai este identificabil. Citeşte tot articolul