M-am gândit de multe ori care au fost cărţile cu care am visat cel mai frumos. Nu îmi puneam problema cât anume din realitatea lor luam în irealitatea mea, ci doar dacă ficţiunile mele nocturne au fost mai senine, mai pastel sau mai sepia, mai nostalgice, feerice, mai cu lumina aia de peliculă gălbuie, veche.
Nu mai ştiu ce carte citeam când am avut cel mai grozav vis al meu, cel în care îi conduceam pe mandarini, care voiau să-i cucerească pe portocali, dar ştiu sigur că sunt unele cărţi cu care pur şi simplu îmi place să adorm.
Poveştile lui Borges, din Cartea de Nisip sau Moartea şi Busola, pentru că sunt atemporal de liniştitoare. Putem iniţia chiar o campanie: citeşte o poveste de Borges pe seară 🙂
Povestaşul, de Maria Vargas Llosa. Am avut o stare profetic euforică, gata, mi se confirma până şi plăcerea visatului: cineva trebuie să spună poveşti şi altcineva trebuie să le asculte. Pentru că se pare că avem nevoie de ele să putem trăi şi dormi.
Mecanica Inimii, de Mathias Malzieu, e o cărticiă gingaşă şi delicată, despre un băieţel sensibil căruia în loc de inimă i se pune un mecanism vechi de ceas. Astfel, e atenţionat să nu se lase în voia emoţiilor, să stea departe de ele, ca mecanismul să nu o ia razna şi să crape. Dar poţi să te pui cu dragostea şi micile (adică marile) ei nebunii? E fix o cărticică de citit într-o seară.
Seducătoarea din Florenţa, de Salman Rushdie, pentru că Cristina mi-a spus deja că dacă o voi citi, o voi visa. Nu ştiu, aşa să fie oare? E drept că am tot auzit despre atmosfera ei magică, electrizantă.
1001 de nopţi. E ceva cu poveştile astea, nu neapărat ceva oriental sau ceva misterios, sau ceva erotic. Îţi cam intră pe sub piele. Şi mai şi funcţionează ca somniferul ideal: lent şi liric!
Alice în Ţara Minunilor, ca să călătoreşi prin tuneluri, să treci de la un peisaj şi personaj la altul, fără să ţi se facă frică. Pentru prăjitura care te face când mai mare, când mai mic, pentru omida care fumează visător, L. Caroll e considerat un toxicoman sau oricum unul care ştie foarte bine care sunt efectele narcoticelor (puteţi citi despre asta şi în eseul lui Andrei Oişteanu). Dar eu nu ca sugestie de trip cool(t) o recomand, ci ca preludiu oniric total.
Micul Prinţ. Dacă cineva va spune că e prea pentru copii, înseamnă că deja visează banal, plicticos. Pentru că Micul Prinţ te repune cu picioarele în lume ca să poţi visa departe.
Barrico e cel mai bun prieten al meu când vine vorba de povestea de noapte bună. În primul rând le scrie cât să le parcurgi în maxim câteva ore, nu laşi cartea din mână, o cam termini într-un zâmbet şi adormi. De citit, dacă nu aţi făcut-o deja: Mătase, Novecento (pe care îl puteţi şi asculta) sau O poveste.
Pădurea norvegiană. Murakami ţese o atmosferă densă, cu zone rarefiate de ceaţă, ca-ntr-o pădure norvegiană în care te pierzi uşor, sau ca-n filme, atunci când la intrarea în alte tărâmuri apar fumul şi aburii. Nu e o carte uşoară, dar nu e nici apăsătoare, e frumoasă pentru că e intensă şi te prinde definitiv.
De o intensitate mai puţin electrică, dar la fel seducătoare este Istoria iubirii, de Nicole Krauss (o carte şi o autoare foarte apreciate). La fel de suav îmi aduc aminte şi de Trei veri, de Julia Glass, pe care o veţi găsi şi mai melancolică acum, la sfârşit de vară.
Infamii mărunte, a grecului Panos Karnezis. De fapt, de aici a început totul! Citind poveştile lui şi scriind despre ele, mi-am adus aminte de Mătuşa Erendira, de Toba de Tinichea, de Palomino Molero, şi uite aşa am început să mă gândesc la poveştile care te transportă ziua şi noaptea.
Orice din colecţia Prima Dată. Fie că e vorba de Prima mea dezamăgire în dragoste, Primul meu fum, Primul meu job sau Prima mea călătorie în străinătate. Sunt haioase, spumoase şi deconectante.
Întoarcerea în Bucureştiul interbelic sau În intimitatea secolului XIX , de Ioana Pârvulescu. Pentru că visul începe cu o reîntoarcere, iar acum puteţi şi asculta cărţile, ca şi cum cineva v-ar citi o poveste.
Şi ar mai fi cineva, un scriitor pe care nu pot să-l uit, cu ale cărui cărţi nu m-a mai întâlnit demult. Îl cheamă Bohumil Hrabal, iar cine a citit L-am servit pe regele Angliei ştie exact la ce mă refer.
Am pregătit şi o incantaţie, foarte frumoasă, care va alunga şi ea orice posibil balaur cu şapte capete din visele voastre. Să cântăm aşadar, de Noapte Bună 🙂
http://youtu.be/0IDZEa7jSt8
Poza e de aici.
