Misterioasă, inteligentă, excentrică, Zelda Fitzgerald, pe care istoria a lăsat-o mereu în umbra celebrului ei soţ, autorul romanului Marele Gatsby, ajunge acum, la mai bine de jumătate de secol de la moartea ei, să fie redescoperită şi în calitatea ei de scriitoare (Zelda a fost, de asemenea, şi o talentată pictoriţă şi balerină). La Editura Humanitas fiction, a apărut, anul acesta, romanul ei Save Me the Waltz (Acordă-mi acest vals, în traducerea Rodicăi Ştefan), pe 6 martie având loc, la Humanitas Cişmigiu, lansarea cărţii, eveniment moderat de Denisa Comănescu, ai cărei invitaţi au fost Andreea Răsuceanu (critic literar, redactor Humanitas), Vlad Mixich (Hotnews), Alexandra Rusu (Booktopia) şi actriţa Ioana Pavelescu, cea care o interpretează pe Zelda în spectacolul cu acelaşi titlu, al regizoarei Liana Ceterchi, la Teatrul Foarte Mic (cronică aici).
Invitaţii evenimentului au vorbit despre Zelda Fitzgerald ca despre o scriitoare pe nedrept uitată şi care abia la zeci de ani de la moartea ei a reuşit să intre în atenţia publicului. Privind retrospectiv, Zelda apare drept o femeie extrem de inteligentă şi de excentrică, al cărei sfârşit tragic (moarte într-un incendiu la sanatoriul de boli mentale unde era internată cu diagnosticul de schizofrenie) este cauzat, în mare, atât de prejudecăţile epocii, cât şi de slaba dezvoltare a cercetărilor în terenul tulburărilor psihice (Zelda suferea, de fapt, de tulburare afectivă bipolară).
Zelda Fitzgerald este în continuare o figură complexă şi misterioasă, nu o poţi caracteriza sumar şi unitar, ca dovadă, fiecare dintre invitaţii la evenimentul dedicat scriitoarei a venit cu o perspectivă diferită şi inedită, punând în evidenţă aspecte diferite din viaţa Zeldei. Denisa Comănescu a stabilit cadrul general al discuţiei, punctând momentele-cheie din viaţa Zeldei şi evoluţia ei: provenind dintr-o familie sudistă înstărită, Zelda a fost o excentrică încă din adolescenţă şi, deşi avea mare succes cu spectacolele ei de dans şi de balet, avea o atitudine care scandaliza pudoarea sudiştilor.
Comportamentul ei nu s-a schimbat nici după ce l-a cunoscut pe Scott Fitzgerald, petrecerile pe care le dădeau făceau subiect de revistă. Din cauza tulburărilor ei psihice ajunge, din 1930, să fie internată în ospicii, până la finalul vieţii. Romanul cu tentă autobiografică Acordă-mi acest vals l-a scris pe perioada unei internări, în doar şase săptămâni şi jumătate. A trimis prima formă a romanului la Scribner, care a fost încântat de manuscris. Scott Fitzgerald însă a fost revoltat de faptul că soţia sa inserase în roman fapte reale, ce ţineau de relaţia lor, şi a forţat-o să-şi revizuiască o serie de pasaje. Publicat în 1932, Save Me the Waltz nu a avut succesul scontat, la fel cum s-a întâmplat, de altfel, şi cu Blândeţea nopţii al lui Scott Fitzgerald, ambele romane cunoscând un succes de public după moartea autorilor lor.
Deşi se face mereu analogia între aceste romane, Andreea Răsuceanu a propus să ne îndepărtăm puţin de direcţia asta şi să începem să vorbim despre „prozatoarea Zelda şi soţul ei, Scott”. Andreei Răsuceanu nu i se pare că romanul are mari erori de construcţie, aşa cum i se reproşează adesea, că frazele susţin ritmul. În opinia ei, este un roman care nu te lasă să te odihneşti, în sensul bun, şi că talentul de pictoriţă al Zeldei se relfectă într-o excelentă cultivare a imaginilor, cartea având o latură picturală accentuată.
Alexandra Rusu a adus în discuţie o serie de mituri care învăluie imaginea Zeldei Fitzgerald: mitul soţiei castratoare, fondat de Hemingway, a cărui prietenie cu Scott a dus mereu la certuri în cuplu; mitul soţiei strivite de personalitatea soţului, dar şi mitul iubirii ideale pe care o reprezentau cei doi. Evident, Zelda este undeva între aceste linii, iar Alexandra Rusu a accentuat că, deşi Zelda era considerată o flapperiţă, adică o femeie emancipată, ce e drept, dar fără ca aceasta să presupună şi o anume angajare socială, era mai tradiţională decât ne-o imaginăm, aproape o femeie tradiţională, în niciun caz o feministă.
Evident că s-a adus în discuţie şi ideea nebuniei scriitoarei, iar Vlad Mixich, care a studiat psihoterapia, a adus în discuţie ideea relativităţii acestui termen şi că povestea Zeldei i-a conferit un sentiment de smerenie, în sensul că l-a făcut să se întrebe care e graniţa dintre normal şi anormal. De altfel, normalul şi anormalul sunt concepte stabilite de normele societăţii, iar Ioana Pavelescu, actriţa care are dificilul rol de a-şi asimila personalitatea Zeldei în one-woman showul după piesa lui William Luce, The Last Flapper, a punctat că, în epocă, oamenii au considerat-o nebună când au văzut-o pe stradă îmbrăcată în tutu, fapt care astăzi s-ar încadra perfect în peisajul obşnuit.
Pentru că s-a vorbit atât de mult despre fineţea picturală a romanului Zeldei Fitzgerald, am ales, spre exemplificare, un fragment care sper să vă îndemne s-o descoperiţi pe Zelda şi ca scriitoare, nu doar ca pe soţia excentrică a celebrului Scott Fitzerald:
„Era prea târziu în această dimineaţă pentru păcate mici; soarele se scaldă alături de cadavrele de peste noapte în apele încărcate de germeni de tifos ale Senei; căruţele zgomotoase ale pieţarilor s-au întors de mult la Fontainebleau şi Saint- Cloud; în spitale se termină primele operaţii; locuitorii de pe Île de la Cité tocmai şi-au terminat bolul de café au lait, iar şoferii de noapte, un verre. Bucătarii din Paris au dus jos gunoiul şi au adus sus cărbunele, şi nenumăraţi tuberculoşi aşteaptă metroul în măruntaiele umede ale pământului. Copiii se joacă pe peluzele de lângă Turnul Eiffel, în timp ce voalurile albe ale guvernantelor englezoaice şi voalurile albastre ale bonelor franţuzoaice dau de veste fluturând că totul este aşa cum trebuie pe Champs-Élysées. Femeile elgante îşi pudrează nasul privindu-se în paharul de Porto pe sub copacii de la Pavillion Dauphine, care tocmai îşi deschide porţile în scârţâitul cizmelor de călărie din piele rusească.”
