În timp ce citeam primele fraze din “Confido” – prima din cele 14 povestiri din cartea americanului Kurt Vonnegut (1922 – 2007), “Zâmbiți, vă rog!”, apărută la editura Univers – făceam eforturi să mă agăț de ceva anume – o metaforă, o comparație etc. – care să mă conecteze la poveste. Stilul lui Vonnegut de a povesti, cu începuturile textelor directe, seci, nemelodioase, nu mi-a captat deloc atenția inițial, însă l-am descoperit puțin câte puțin, cu fiecare pagină, și a început să-mi placă fraza lui inteligentă și umorul tăios. Este un exercițiu de lectură pe care îl practic, involunar, adesea; un exercițiu care începe anevoios dar care se termină cu bucuria de a fi descoperit un scriitor pe gustul meu, așa cum a fost, spre exemplu, și în cazul lui William Faulkner, al cărui scris m-a terminat cu nervii în prima fază dar care a ajuns să-mi placă incredibil de mult.
Revenind la povestirile lui Vonnegut din această carte, toate au subiecte neașteptate – un hipnotizator șarlatan care-și găsește nănașul, un funcționar amărât care e pe punctul de a se îmbogăți datorită unei invenții, un geniu care se dezice de calitățile lui, o scriitoare a cărei familie e gata să se destrame doar din pricina unei cărți –, ceea ce face din start volumul unul interesant. Însă frumusețea acestor povestiri stă, în primul rând, în felul lui Vonnegut de a povesti, unul aproape detectivist: fără a oferi nici cel mai mic indiciu despre ceea ce urmează să se întâmple, te conduce încet spre un final cu totul neașteptat. Personajele lui sunt oameni simpli, ghidați de cele mai umane, și deci contradictorii sentimente; sunt ființe aflate, de regulă, în perioade nu prea roz ale vieții, în care ceva sau cineva le descătușează de greul sufletesc ajutându-le să se bucure de lucrurile simple, adevărate.
În “Confido”, Henry – soț, tată a doi copii și funcționar amărât într-o companie – ajunge să inventeze un aparat care citește gândurile, “o combinație interesantă între confident și animal de companie”, după cum îl numește soția lui. Deși toți din familie sunt convinși că această invenție le va aduce bogăție, ajung să înțeleagă că acea cutie mică de tablă este legătura cu tot ce e mai rău în ființa umană.
“Ghinionistul ghinioniștilor” ne aduce în față un bărbat de vreo 30 de ani cu o viață anostă și un job care nu-i aduce nici o satisfacție – relații cu publicul – pe care-l practică doar din dorința de a-și întreține mama și care, pe de-asupra, îl mai și izolează de colegii săi (este singurul funcționar al cărui birou a fost plasat în altă clădire decât cea a companiei, în apropierea unei săli de sport). O tânără cuceritoare, proaspăt angajtă pe post de secretară, ajunge să-i arate partea frumoasă a lucrurilor și anume, faptul că este izolat într-un astfel de spațiu poate fi un privilegiu enorm pentru el: poate să practice orice fel de sport, poate asculta muzică își poate lua pauze de lucru în orice moment dorește fără a fi supervizat.
Scritoarea din “Strigă cât te ține gura” duce, la fel, o viață lipsită de iubire, alături de soțul său, care se simte un paria al societății după ce soția l-a folosit drept model pentru personajul masculin din carte: un amant înflăcărat care cucerește tot ce-i iese în cale. Acest colaps matrimonial este salvat de un agent de vânzări care le sugerează celor doi că ar avea neapărată nevoie să înlocuiască ferestrele amărâtei lor case cu unele mai trainice. Aceste simple obiecte și un om care le vorbește despre ele ajung să le salveze căsnicia – scriitoarea era pe punctul de a-și părăsi soțul, care demisionase din funcția de profesor – amintindu-le acestora cât de mult se iubesc și inspirând-o pe femeie în scrierea unei noi cărți, evident una despre un agent de vânzări.
În timp ce în “Cântec pentru Sema”, un geniu în ale muzicii pe nume Schroeder se hotărăște să renunțe la carieră, în timp ce un prostălău pe nume Big Floyd, care inițial vrea să devină “fizicist nucular”, ajunge să compună un cântec de zile mari, “Cântec pentru Selma”. Totul se petrece într-un colegiu renumit în care coeficientul de inteligență al fiecărui student este bine păzit în biroul directorului. Atât de bine păzit încât nimeni nu putea intra în posesia acelor date decât folosind un card de decodare. Dar despre asta nu avea cum să știe studenta Selma, care pătrunde prin efracție în birul directorului și copiază niște date despre care e convinsă că reprezintă coeficietul de inteligență al unor persoane dar care se dovedește a fi doar corespondentul greutății lor. Ar fi vrut să dovedească prin aceasta că geniul Schroeder nu era geniu iar prostălăul Big Floyd nu era prost.
Hipnotizatorul din “Sala oglizilor” este vizitat de poliție la domiciliu pe motiv că mai multe persoane care i-au călcat pragul ar fi dispărut. O întreagă teorie năucitoare pe care o prezintă șarlatanul te face să crezi că acesta chiar îi ajuta pe clienți, la cererea lor, să treacă dincolo de oglinzi, într-o lume în care totul era mai frumos și mai ieftin decât în lumea reală. Demonstrația pe care le-o face polițiștilor într-o sală plină cu oglinzi – demonstrație prin care, ajutat de hipnoză, înceracă de fapt să-i determine pe aceștia să se împuște reciproc – îi aduce însă lui moartea: convins că hipnoza a funcționat și că polițiștii îl urmăresc pe acesta cum pătrunde, prin oglinzi, în lumea despre care le vorbise, se retrage în alt spațiu în care a uitat însă că mai există o oglindă; o oglindă care le-a arătat polițiștilor adevărul.
“Zâmbiți, vă rog!”, povestirea care dă titlul volumului, are într-adevăr legătură cu aparatul de fotografiat însă pun pariu că nu v-ar fi trecut prin cap motivul folosirii lui. Ei bine, un fost psihiatru care a făcut închisoare pentru că a practicat medicina fără autorizație, a devenit consilier în probleme de crimă. Pe lângă faptul că s-a răzbunat pe toți aceia care au complotat la închiderea lui – cu ajutorul paranoicilor pe care i-a tratat cândva și cărora le-a prezentat victimele ca făcând parte dintr-o mare conspirație – fotografia, prin intermediul soției (o nebună ca și el), necunoscuți pe care-i șantaja apoi: banii sau pozele ajungeau la grupul lui de paranoici-ucigași. “Zămbiți, vă rog!”, le spunea el amabil, după care începea totul.
În aproape toate aceste povestiri există o undă de supranatural care te face să crezi că influențează desfășurarea acțiunii, însă constați că tot ceea ce duce spre rezolvarea fiecărui caz în parte sunt decizile personajelor. O înlănțuire de fapte și evenimente cât se poate de reale, dar complicate până la absurd.
Nu are cum să nu-ți placă Vonnegut atâta vreme cât desenează labirintul propriei tale existențe!
Surse foto: theguardian.com, shelfactualization.com, favimages.com
