Stephen W. Hawking este, în prezent, unul dintre cei mai în vogă fizicieni ai lumii. Volumele sale de popularizare a ideilor din fizică, A Brief History of Time (1988), The Universe in a Nutshell (2001) sau A Briefer History of Time (2005), au devenit bestsellere vândute în întreaga lume, lansând astfel un gen literar în care s-au afirmat mai apoi şi alţi fizicieni, precum Brian Green. Unii, maliţioşi, ar spune că succesul lui Hawking s-ar datora unui factor care nu are nimic de-a face cu fizica, şi anume boala de care acesta suferă încă din tinereţe: scleroza laterală amiotrofică (maladia neuronilor motori).
Despre fizică, dar şi despre boala sa Stephen Hawking vorbeşte fără reţineri în textele reunite în volumul Blackholes and Baby Universes and Other Essays, tradus în română cu titlul Visul lui Einstein şi alte eseuri. Confruntat cu perspectiva unei morţi premature, Hawking nu a abandonat lupta, cum probabil mulţi ar fi făcut în situaţia sa, ci s-a mobilizat pentru a-şi termina lucrarea de doctorat, ba chiar s-a şi căsătorit.
Şi-a ales un domeniu de cercetare poate mai puţin convenţional, găurile negre, colaborând, în elaborarea teoriilor sale, cu un alt fizician, Roger Penrose. Dacă înainte de a afla de boală, pe când era student la Oxford, lenevea fără nicio jenă, căci „atitudinea predominantă de la Oxford era atunci complet nefavorabilă muncii”, după aflarea diagnosticului, situaţia nu a mai fost aceeaşi, iar motivul este unul simplu:
…atunci când eşti confruntat cu perspectiva unei morţi premature, realizezi că viaţa merită să fie trăită şi că vrei să faci o mulţime de treburi.
Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă, ca şi literaţii, nu sunt priviţi cu prea multă bunăvoinţă, în ciuda eforturilor depuse şi a rezultatelor obţinute, iar Hawking o recunoaşte în stilul său deloc lipsit de umor:
Odată cineva a spus că oamenii de ştiinţă şi prostituatele primesc bani pentru a face treburi care le plac.
Pentru ce primea Stephen W. Hawking bani în acea perioadă? Cum spuneam deja, pentru studiul găurilor negre. Ce sunt aceste găuri negre? Sunt stele care colapsează „până ce se atinge o singularitate cu densitate infinită”:
Această singularitate ar fi sfârşitul timpului, cel puţin pentru stea şi pentru orice s-ar afla pe ea. Câmpul gravitaţional al singularităţii ar fi atât de puternic, încât lumina nu ar mai putea scăpa din regiune, fiind trasă înapoi de câmpul gravitaţional. Regiunea din care nu se mai poate scăpa de atracţie se numeşte gaură neagră, iar limita sa este numită orizont. Orice sau oricine nimereşte în interiorul orizontului, ajunge la sfârşitul timpului, la singularitate.
Care ar fi aportul lui Hawking în acest domeniu? Simplu. În 1974, fizicianul nostru a afirmat că: „Găurile negre nu sunt complet negre!”. Adică, altfel spus, o gaură neagră emite radiaţii „ca şi cum ar fi un corp fierbinte”. Aşadar, există scăpare din singularităţile numite găuri negre. Cel puţin asta susţinea Stephen W. Hawking în anii ’80 şi la începutul anilor ’90.
Dar să ne întoarcem puţin la omul Stephen W. Hawking. Imobilizat de boală, o vreme a mai putut comunica cu cei din jur, deşi vocea îi era extrem de slabă. În 1985 s-a îmbolnăvit de pneumonie şi a suportat o operaţie de traheotomie care i-a anihilat complet vocea. Cu ajutorul unui expert în informatică, a început să folosească un computer care îi permitea să selecteze cuvinte dintr-o serie de meniuri afişate pe ecran, iar mesajul era transmis sintetizatorului de vorbire.
În acest mod a reuşit să scrie prima sa carte, A Brief History of Time, aflată timp de treizeci şi şapte de săptămâni pe lista bestsellerurilor din The New York Times – volumul a fost publicat mai întâi în SUA, apoi în Anglia. Ideea scrierii unui asemenea tip de carte de popularizare despre univers i-a venit din dorinţa de a câştiga bani pentru taxele şcolare ale fiicei lui. Principalul motiv a fost, însă, altul:
… dorinţa mea era să explic cât de departe simţeam că s-a mers cu înţelegerea universului, deci cât de aproape putem fi de găsirea unei teorii complete care ar descrie universul şi tot ceea ce există în univers.
Mai exact spus, şi-a dorit să explice pe înţelesul omului fără studii de specialitate fenomenul complex care este universul, cosmosul. Succesul nu s-a lăsat prea mult aşteptat, în ciuda unor concepte noi, ca sumă a istoriilor (universul nu are o singură istorie, ci mai multe istorii posibile, toate la fel de reale) şi timpul imaginar, care ar fi putut speria cu uşurinţă un cititor neavizat. Ba chiar, A Brief History of Time a devenit o carte-cult, după cum mărturiseşte, surprins, autorul:
Ceva mai receptiv a fost (mi s-a părut mie) un articol din ziarul londonez The Independent, care afirma că până şi o carte ştiinţifică serioasă ca Scurtă istorie a timpului ar putea deveni o carte-cult. Soţia mea s-a îngrozit, dar eu am fost mai degrabă flatat să mi se compare cartea cu Zen şi arta întreţinerii motocicletei. Sper că, la fel ca în cazul lui Zen, cartea mea inspiră cititorului sentimentul că publicul nu trebuie ţinut departe de marile probleme intelectuale şi filozofice.
În finalul volumului Visul lui Einstein şi alte eseuri, Stephen W. Hawking răspunde unor întrebări formulate de postul de radio BBC pentru o emisiune cunoscută în Anglia, Discuri pe o insulă pustie. Ce muzică ar prefera să asculte Hawkins dacă s-ar întâmpla să fie abandonat pe o insulă pustie? Gusturile sale sunt eteroclite şi reflectă, în fapt, abilitatea de a se mişca la fel de uşor printre formule matematice, ca şi printre cele ale lumii profane: Gloria de Poulenc, Concertul pentru vioară de Brahms, Cvartetul de coarde opus 132 de Beethoven, Please, Please Me al lui Beatles, Je ne regrette rien al lui Edith Piaf.
Dacă visul lui Einstein a fost acela de a găsi formula unică prin care să explice tot ce există în Univers, adică să împace teoria relativităţii generale şi mecanica cuantică, vis împărtăşit, de altfel, de toţi fizicienii, visul personal al lui Stephen W. Hawking este ceva mai modest şi, în parte, în ciuda stării sale fizice, deja împlinit:
Vreau doar să am un anumit grad de control asupra vieţii mele, cum au ceilalţi. Mult prea des, persoanele cu handicap au viaţa impusă de alţii. Nicio persoană validă nu s-ar resemna cu aşa ceva.
Stephen W. Hawking, Visul lui Einstein şi alte eseuri, traducere de Gheorghe Stratan, Humanitas, Bucureşti, 2007, 176 p.
