Marie Darrieussecq (n. 1969) e deja o scriitoare cunoscută în Franţa, autoare a mai multor romane – toate publicate la P.O.L. – printre care: Naissance des fantômes, Le Mal de mer, Précisions sur les vagues, Bref séjour chez les vivants, Le Bébé, Tom est mort (pentru care a fost acuzată de scriitoarea Camille Laurens de „plagiat psihic”, acuzaţie în urma căreia a publicat, în 2010, Rapport de police. Accusations de plagiat et autres modes de surveillance de la fiction, despre care am scris aici), Clèves, Il faut beaucoup aimer les hommes. Cu toate acestea, romanul care a făcut-o celebră, care i-a adus succesul de public şi de critică, a fost micul ei roman de debut, intitulat Truismes, publicat în 1996. În 1996, romanul său a fost cea mai tradusă carte franceză a anului, înaintea Testamentului francez al lui Andrei Makine.
Cartea a apărut în româneşte în 2003, la Editura Pandora M, cu titlul Schimbarea la trup – traducere din limba franceză de Claudiu Constantinescu şi prefaţă de Alexandru Matei. Roman succint, nervos şi necruţător – mizând, pe de o parte, pe alegorie (transformarea în scroafă a unei tinere femei), iar pe de alta pe satira socială – Truismes/ Schimbarea la trup este, în acelaşi timp, şi o autoficţiune, în sensul pe care l-a definit teoreticianul Serge Dubrovsky („o ficțiune de evenimente şi fapte strict reale” povestite la persoana I): scris la persoana I, romanul este mărturia progresivă a metamorfozării naratoarei într-o scroafă şi în franceză textul mizează pe jocul de cuvinte truisme (truism, banalitate) şi truie (scroafă). Metamorfoza cu pricina, dincolo de jocul de cuvinte, are, desigur, referinţe livreşti, fie că e vorba, să zicem, de Metamorfoza lui Kafka sau de Rinocerii lui Eugen Ionescu. De altfel, Marie Darrieussecq, absolventă de Litere la Nouvelle Sorbonne şi Jussieu, este şi autoarea unei teze despre autoficţiune şi „ironie tragică”, Autofiction et ironie tragique chez Georges Perec, Michel Leiris, Serge Doubrovsky et Hervé Guibert.
Romanul e scris percutant, cu fraze scurte şi directe. Cu toate acestea, sensul literal se deschide în permanenţă către cel simbolic, tot aşa cum satira societăţii e dublată de aventura fantastică a metamorfozei, de şocul, de panica, de patetismul aduse cu sine de această transformare. Iată începutul, acaparator, nelipsit de un anumit suspans:
Ştiu câtă tulburare şi nelinişte va putea isca povestea asta şi cât de tare îi va dezorienta pe bieţii oameni. Bănuiesc că editorul care va accepta să se ocupe de manuscrisul meu se va expune unor nesfârşite neplăceri. Probabil că nici de închisoare nu va fi scutit, aşa că ţin să-i cer de la bun început iertare pentru deranj. Trebuie să scriu însă cât mai grabnic această carte, căci dacă voi fi găsită în starea în care mă aflu acum, nimeni nu va vrea să mă asculte sau să mă creadă. Or, simpla mânuire a unui stilou îmi provoacă dureri îngrozitoare. Nu am nici lumină, sunt obligată să mă opresc la căderea nopţii şi scriu foarte, foarte încet. Nu vă mai spun cât de greu a fost să găsesc caietul ăsta, nici de noroiul care murdăreşte totul şi care întinde cerneala abia uscată. Sper că editorul care va avea răbdarea să descifreze acest scris mizerabil va binevoi să ţină seama de eforturile teribile pe care le fac pentru a caligrafia cât mai citeţ cu putinţă. (…) Trebuie să mărturisesc că nici noua viaţă pe care o duc, nici mesele frugale cu care mă mulţumesc, nici adăpostul ăsta rustic, întru totul satisfăcător pentru mine, şi nici această uimitoare capacitate de a suporta frigul care se lasă o dată cu apropierea iernii – nimic nu mă face să regret aspectele cele mai neplăcute ale vieţii mele dinainte.
La începutul poveştii, eroina este şomeră, în căutare disperată de slujbă; în urma unei „candidaturi spontane”, este chemată la un interviu de directorul unui „mare lanţ de parfumerii”. Felul în care decurge interviul e cât se poate de previzibil:
Directorul parfumeriilor mă luase pe genunchi şi îmi tot pipăia sânul drept, găsindu-l în mod vizibil de o elasticitate încântătoare. În acea perioadă a vieţii mele, toţi bărbaţii începuseră să mă găsească de o elasticitate încântătoare. Luasem puţin în greutate – două kilograme, poate – întrucât începuse să-mi fie foame continuu; cele două kilograme mi se repartizaseră însă armonios pe întregul corp, vedeam asta în oglindă. Fără nici un sport, fără vreo activitate specială, carnea mi se făcuse mai tare, mai cambrată, mai plină de relief ca înainte. Astăzi îmi dau seama că acea creştere în greutate şi acea formidabilă calitate a cărnii mele au fost, fără îndoială, cele dintâi simptome. Directorul lanţului de parfumerii ţinea într-o mână sânul meu drept, iar în cealaltă contractul. Îmi simţeam pieptul tresăltând: era emoţia de a vedea acel contract atât de aproape de a fi semnat, dar mai era şi acel aspect, cum să zic eu, pneumatic al cărnii mele.
Protagonista este, fireşte, angajată – cu atribuţii care depăşesc, pare-se, pe cele ale unei vânzătoare de parfumuri. Serviciile sexuale sunt implicate, în mod discret, şi în alte locuri, de pildă la parcul de distracţii Aqualand:
Poţi să câştigi un ban frumos la Aqualand, dar eu am refuzat mereu s-o fac, chiar şi în momentele în care maică-mea mă ameninţa că mă dă afară. Sala fiind goală, m-am grăbit să mă dezbrac şi să-mi pun costumul de baie – şi din nou, acolo, în oglinda aurită în care era o plăcere să te priveşti, mi s-a părut că sunt, îmi cer scuze c-o spun, incredibil de frumoasă. Aşa cum vezi prin reviste, dar şi apetisantă, în plus.
La Aqualand, naratoarea îl întâlneşte pe Hugo, profesor la un colegiu de la periferie (cu care va avea o relaţie), care-i povesteşte, printre altele, felul în care se distrează oamenii la aşa-numitele „recepţii private”:
Honoré îmi povestea că pentru anumite recepţii private se băgau câţiva rechini în piscină şi că rechinii aveau la dispoziţie cinci minute, înainte de a muri în apa dulce, pentru a-i ronţăi pe invitaţii prea înceţi. Se pare că asta dădea o ambianţă unică petrecerilor. Apoi, toţi ceilalţi se bălăceau în apa roşie până noaptea târziu. Honoré era profesor la un colegiu de la periferie. Petrecerile private îl dezgustau.
Las cititorului plăcerea de a parcurge acest mic roman, pe cât de satiric (a se vedea secvenţele citate mai sus), pe atât de tulburător – nelipsit de o anumită poezie – în încercarea lui de a cerceta graniţele dintre uman-social-animalic. Cert e că, la capătul neverosimilei „schimbări la trup” – care numai un „truism” nu este –, naratoarea mărturiseşte că nimic din ce i s-a întâmplat „nu mă face să regret aspectele cele mai neplăcute ale vieţii mele dinainte”…
Marie Darrieussecq, Schimbarea la trup, Colecţia „Femina”, Editura Pandora M, Târgovişte, 2003, traducere din franceză de Claudiu Constantinescu, prefaţă de Alexandru Matei, 160 p.
