O carte care se adresează nu numai iubitorilor de tenis, Dieta câştigătoare (Editura Publica, 2013, traducere de Dorul Someşan) a tenismenului Novak Djokovic , unul dintre cei Patru Mari ai tenisului contemporan (alături de Roger Federer, Rafael Nadal şi Andy Murray), poate să constituie un ghid pentru o viaţă mai sănătoasă indiferent de implicarea în viaţa sportivă. Pe Djokovic dieta lipsită de gluten l-a ajutat chiar să ajungă numărul unu în clasamentul ATP, poziţie ocupată, în prezent, de Rafael Nadal. La fel ca Andy Murray, o excepţie fericită, care a înscris Scoţia (şi, automat, Marea Britanie) în avanscena tenisului profesionist, Djokovic este reprezentantul unei ţări care nu a avut multe realizări în acest domeniu, Serbia, şi care, în plus, a trecut şi printr-un război devastator.
În ciuda faptului că Djokovic a trecut prin experienţa traumatizantă a războiului, iar familia sa a stat pentru multe luni într-un adăpost antibombardament, paradoxal e că nu acest fapt a constituit un impediment în evoluţia sa în carieră, ci… glutenul. Aproape contraintuitiv, Djokovic a ales soluţia cel mai puţin recomandată astăzi, adică să elimine „cerealele integrale sănătoase”. Grâul pe care-l consumăm în prezent, şi el un produs al mutaţiilor genetice, poate duce, neaşteptat, la boli precum tulburări de natură psihică, boli autoimune, îi poate afecta chiar pe copiii autişti.
Primul semnal de alarmă l-a resimţit în finala de la Croatia Open din 2006, când s-a prăbuşit pe teren, condiţia sa proastă fiind pusă pe seama unor cauze precum astmul. Chiar şi după o operaţie la nas, Djokovic nu avea o rezistenţă mai bună şi, deşi era printre cei mai buni jucători din lume, epuizându-se la antrenamente paisprezece ore pe zi, visul său era să iasă învingător din confruntările cu Federer şi Nadal, „şi pentru aceştia, eu nu eram nimic altceva decât o mică neplăcere ocazională… Ei reprezentau elita tenisului, iar eu eram undeva împotmolit în liga a doua”.
Nu au ajutat nici schimbarea programului de lucru, locul antrenamentului, pierderea în greutate, o nouă rachetă etc. A fost nevoie de ceva, teoretic, mult mai simplu. Şi atunci, în 2011, visul i s-a împlinit în sfârşit: a câştigat Wimbledonul în faţa lui Rafael Nadal, simţindu-se ca atunci când avea opt ani şi se uita cum câştiga Sampras, idolul său, moment în care a ştiut că asta îşi dorea şi el să devină, campion mondial la tenis. Norocul lui a fost că un nutriţionist sârb s-a uitat la un meci de-al său de la Australian Open şi şi-a dat seama care era problema, în niciun caz astmul, mai mult, problemele sale de respiraţie fiind cauzate, de fapt, de un dezechilibru în sistemul său digestiv.
„Tot ceea ce am făcut a fost să elimin glutenul, proteina care se găseşte în grâu, câteva zile din dieta mea, iar corpul meu a început să se simtă imediat mult mai bine. Mă simţeam mai uşor, mai rapid şi mult mai senin. După doar câteva săptămâni, am ştiut că viaţa mea se schimbase. Am mai făcut câteva schimbări minore – am eliminat zahărul şi produsele lactate –, şi pot să vă spun că dimineaţa când mă trezeam, mă simţeam atât de bine cum poate doar în copilărie m-am mai simţit.”
Venind dintr-o cultură cu o tradiţie a mâncărurilor grele, aşa cum e şi tradiţia noastră, cu multă carne şi pâine, Djokovic s-a învăţat de mic să măncânce produse cu gluten. Pâinea este o parte esenţială din tradiţia culinară sârbă, „iar pe timp de război, pâinea înseamnă literlamente viaţă”. Iar atunci când nu mâncau pâine, mâncau paste şi pizza, mai ales că familia lui deţinea o pizzerie.
Copilăria lui Djokovic a fost împărţită între o perioadă magică, înainte de bombardamente, şi una terifiantă, care îl urmăreşte şi acum, când orice zgomot puternic îl sperie, făcându-l să se simtă din nou un copil neajutorat, care fuge, împreună cu familia, din calea bombardamentelor.
„În fiecare dimineaţă apărea un nou crater pe străzi, o nouă clădire în flăcări, o nouă grămadă de moloz acolo unde fusese înainte o casă, un vehicul sau o viaţă. Mi-am sărbătorit aniversarea de doisprezece ani la Partizan. În timp ce părinţii mei îmi cântau «La mulţi ani», vocile le-au fost acoperite de zgomotul bombardamentelor.”
Pe lângă o dietă fără gluten, Djokovic pratică şi o „artă a discipliniei”, mai greu de urmat decât orice dietă: până în 8.30 dimineaţa, bea un pahar cu apă, face stretching şi yoga sau tai chi. Apoi ia micul dejun „perfect calibrat”, identic în fiecare zi. Urmează antrenamentele, apoi din nou o şedinţă de stretching, un masaj şi prânzul, pe urmă sala. Ritmul acest este menţinut tot anul, nu doar pe perioada turneelor, căci „în tenis nu există pauză competiţională”. Din 2010 până în 2012, Djokovic nu a mai mâncat deloc ciocolată, dar, după ce l-a învins pe Nadal în finala Australian Open, şi-a îngăduit să mănânce un pătrăţel, „doar un pătrăţel micuţ – l-am băgat în gură şi am aşteptat să se topească sub limbă. Şi asta a fost tot ce mi-am permis. De astfel de lucruri e nevoie pentru a ajunge numărul unu”.
La finalul cărţii, Djokovic oferă câteva reţete pe care el însuşi le pune în aplicare. Spre exemplu, humus făcut în casă cu măr/crudităţi:
Două cutii de 400 de grame de năut
Două linguri de ulei de măsline extravirgin
Două linguri de pastă de susan (opţional)
Sucul dintr-o jumătate de lămâie
Patru căţei de usturoi copţi
O linguriţă de chimen
Două linguri de sos tamari (sos de soia fără gluten)
Pentru asezonare: patru mere mari cu seminţele scoase şi tăiate felii
Cu simptome aparent banale, precum oboseala, senzaţia de minte înceţoşată, poate şi dezechilibre hormonale sau incapacitate de concentrare, ne confruntăm toţi. Poate că atunci când încercăm să detectăm motivul real, n-ar fi rău să ne analizăm stilul alimentar şi să vedem dacă nu cumva tocmai glutenul este cauza afecţiunii noastre. Foarte important este să ţinem cont de sfatul lui Djokovic, care nu este de a elimina neapărat glutenul din viaţa noastră, ci de a ne înţelege propriul corp şi a detecta ce produse ne fac rău, pentru a ne feri de ele.
Novak Djokovic, Dieta câştigătoare, traducere de Doru Someşan, Editura Publica, 2013
