A fost o dată ca niciodată, a fost o dată un ţăran sărman dintr-un sat pierdut în Suedia. Şi într-o zi, cum stătea el supărat, murat de ploaie şi pătruns de ger, o veste i-a luminat chipul şi viaţa: nevasta lui născuse o fetiţă. Din acest moment, din acea zi friguroasă cînd devine tată, Jan Andresson din Skrolycka e un alt om şi povestea vieţii acestui alt om o vom afla din Împăratul Portugaliei de Selma Lagerlöf ( trad. Liliana Donose Samuelsson, Editura Humanitas, 2012).
Klara Fina Gulleborg o va boteza, Klara Frumoasa Gulleborg, adică, unde Gulleborg înseamnă Cetatea Soarelui, sau Cetatea de aur. Îi va mai spune Klara Gulla, „fetiţa“ şi, la un moment dat, „împărăteasa“. E de prisos poate să spun că tatăl avea să-şi iubească fata cum nu iubise şi nu avea să iubească nimic altceva pe lumea asta, dar trebuie să vă spun că povestea lui Jan din Skrolycka este una tristă. Nu tristă şi angoasantă, tristă cum sînt acele lucrurile adevărate la care-ţi vine greu să te gîndeşti. Cum e dragostea părinţilor pentru tine, dovezile lor zdrobitoare de ataşament necondiţionat, fixaţiile lor pe relaţia asta părinte-copil chiar şi după ce copilul e de mult fixat pe o cu totul alt tip de relaţie.
În Împăratul Portugaliei se vorbeşte, da, despre dragostea necondiţionată pentru un copil, chiar şi cînd copilul nu mai e demult copil, dar către sfîrşit, deşi lucrurile nu sînt numite, este vorba şi despre imposibilitatea de a răspunde cu aceeaşi măsură unei astfel de iubiri. Şi, în final, despre o reconciliere care aduce, foarte tîrziu, (dar greu de spus dacă prea tîrziu) lacrimi pe obraji.
Lucrurile sînt încă, evident, complicate, pentru că dragostea lui Jan îl ucide, practic: pentru a face faţă unui prezent din care fiica nu mai face parte, Jan din Skrolycka îşi pierde minţile. Pentru el, fata plecată de acasă pentru a face bani, la Stockholm, să răscumpere ferma părinţilor, a ajuns nici mai mult nici mai puţin decît împărăteasa Portugaliei.
Dacă fetiţa e împărăteasa, tatăl nu poate fi decît împăratul şi din momentul în care are această revelaţie, ajunsă certitudine, aşa se va prezenta în faţa tuturor, iar oamenii vor începe şă-i facă jocul. Din milă, iar apoi din obişnuinţăm, sau cine ştie din ce alt reflex pe care un psiholog l-ar putea lămuri mai bine ca mine.
De la văduva moşierului pentru care Jan muncise toată viaţa, primeşte, pentru fidelitate, toiagul şi o cascheta care odată îi aparţinuseră bătrînului stăpîn din Falla, cum i se spunea. Ele îi vor deveni însemne imperiale sau biete obiecte ale batjocurii, cînd unul sau altul vor ajunge să se sature de jocul tragicomic de-a împăratul.
Ce e straniu e că, în modul în care e spusă povestea, nu se face nici un comentariu despre trecerea lui Jan în barca nebunilor, nici o explicaţie nu e livrată direct. De la un punct în acolo bătrînul e pur şi simplu numit împăratul şi pe măsură ce citeşti eşti lăsat să te confrunţi de unul singur cu „nebunia“ lui. Iar nebunia lui e vastă şi din ea se ramifică suficient de multe întrebări cît să ai certitudinea că ţii în mînă o carte cu miez, care te emoţionează şi te răscoleşte rămînînd în tot timpul ăsta foarte sobră.
Bine, povestea lui Jan din Skrolycka nu pluteşte printre nori, ca Nils Holgersson călare pe gîscă. E bine aşezată în coordonatele ei terestre care indică un sat sărac de fermieri de pe sfîrşitul secolului XIX, un peisaj nordic, cu lumina lui de transă perpetuă, cu multe păduri, cu umezeală, cu frig şi cu un regim de viaţă dur. Cu drame, cu suflete înăsprite, cu mulţi oameni amărîţi care depind de munca pentru un stăpîn bogat şi în general respectat (şi mai întotdeauna temut). M-am uitat la Emigranţii (Utvandrarna), un film din anii 70, regizat de Jean Troell, să regăsesc pe ecran ceea ce îmi imaginam, şi vă recomand să încercaţi. Merg bine împreună experienţele astea două.
Sînt nişte lucruri foarte punctuale în felul în care e făcută cartea asta şi ele contribuie la aerul ei aparte. O dată că acţiunea e frîntă în bucăţele, mini-capitole sau povestiri. N-aş zice că nu pot sta în picioare şi citite separat, deşi nici n-aş merge pînă acolo încît să garantez un efect 100% al unei astfel de lecturi.
Povestea e spusă cursiv, fără acrobaţii naratologice, dar într-un mod care diluează cumva realismul, îi dă un „ce“ de parabolă. Nu mă omor după aspectul ăsta, de pilde încifrate, dar în contextul cărţii şi în dozele practicate de scriitoare, îşi găseşte locul. Ceea ce ar aduce a pildă universal aplicabilă îşi are o imediată referinţă în viaţa comunităţii, în sistemul ei de valori şi nu e nimic dogmatic aici.
E multă subtilitate în felul în care scriitoarea pune în pagină indicii despre viaţa sufletească a eroilor ei şi în modul în care dramatizează micile evenimente care marchează traiul în comunitatea de fermieri. Nu se face exces de vorbe în acestă carte, nu e un roman în care fiecare adevăr e întors pe toate părţile în nesfîrşite dialoguri. E mai degrabă genul opus, în care cititoruluii îi revine sarcina asta. Încercaţi! Şi ca ultim indiciu, aş mai zice doar că Împăratul Portugaliei e un fel de rege Lear cu o singură fată, doar că unul parcă un pic mai senin. Sau mi se pare mie?
