Bookaholic

I am Ubik. Before the universe was, I am. I made the suns. I made the worlds. I created the lives and the places they inhabit; I move them here, I put them there. They go as I say, they do as I tell them. I am the word and my name is never spoken, the name which no one knows. I am called Ubik, but that is not my name. I am. I shall always be.

M-a fascinat întotdeauna felul în care se naște un autor-cult. Mai ales în science fiction, mi se pare cel puțin interesant faptul că procesul nu depinde nici de talent, nici de viziune, ci doar de capacitatea de a produce o carte despre care oamenii să vrea să povestească, într-un fel sau altul.

Philip K. Dick e exact genul ăsta de autor, care nu dă pe afară nici de talent literar, iar perspectiva lui asupra viitorului se opreşte în anii ’50 (plus sau minus nişte gadget-uri insignifiante) şi include nave care pornesc de la cheie, distribuitoare de ziare care arată ca nişte radiouri uriaşe cu fante prin care ies, printate, diverse ştiri, şi o dependenţă totală de monede, fără de care, cel puţin în viitorul din Ubik, nici nu poţi să ieşi din casă, pentru că trebuie să-ţi alimentezi uşa.

Dar.

Pe Dick l-am răsfoit prima oară când doar ce văzusem Blade Runner şi probabil din cauza asta am fost puţin nedreaptă cu Visează androizii oi electrice. Filmul lui Ridley Scott e cu totul altceva faţă de roman, chiar dacă se bazează pe el, iar dacă intenţia nu e aceeaşi, şi judecata trebuie să fie alta (ceea ce nu înseamnă că nu susţin în continuare tot ce-am scris aici). Dar subiectiv, obiectiv, oricum ar fi, romanul mi s-a părut slab. Lipsit de sclipire. Dar atunci când nu-mi place un autor aclamat de toată lumea insist.  Am făcut-o cu Vonnegut (dar nu prea a mers). Am decis, deci, să insist şi am ales aleatoriu din bibliotecă Timpul dezarticulat (despre care ştiţi ce părere am avut).

Dar, ştiţi cum e, poate a treia-i cu noroc.

Mi-ar fi foarte greu să vă explic, în câteva cuvinte, despre ce e vorba în Ubik, pentru că orice v-aş zice, n-aş putea să evit nişte spoilere. O să vă spun doar că pornim la drum cu un grup de anti-telepaţi corporatişti, care pleacă să contracareze – să zicem – nişte telepaţi undeva pe Lună, dar că povestea nu are absolut nimic de-a face cu telepatia.

Dar trebuie să aveți răbdare. Ubik are un început plictisitor şi un punct culminant şi un final demenţiale. Personajele, ca de obicei, sunt la fel de complexe ca un puzzle dintr-un Happy Meal, atmosfera e retro-futuristă, iar Dick nu inovează deloc pe partea ştiinţifică. Şi, cu toate astea, reuşeşte să te prindă într-un labirint de coşmaruri din care nu mai ştii cum să ieşi, şi, cumva, nici nu-ţi mai doreşti, pentru că discuţiile cu morţii, redefinirea constantă a realităţii, de fapt, dizolvarea ei până când ai senzaţia că Dick îşi simplifică lumea până la un desen de copil, format din linii şi colorat cu cariocile, toate astea ajung să îţi producă o fascinaţie bolnavă. Practic, romanul lui Dick e salvat maniile autorului, chiar cele datorită cărora s-a transformat dintr-un scriitor obişnuit într-unul din cele mai exotice personaje ale literaturii SF.

Ubik e un fel de Inception cu un creepy twist, un roman care parcă a fost scris ca să fie ecranizat, cu o atmosferă care mi-a amintit şi de Dark City, şi de atmosfera întunecată a acestuia. Dar la asta te aştepţi, cumva – la ceea ce nu te aştepţi este simplitatea cu care Dick pune în schemă personajele alea unidimensionale, conturând, aproape cu naivitate, forţe antagonice deloc complicate: jumătatea bună versus jumătatea rea. O altă trăsătură care face ca romanele lui să fie uşor de ecranizat.

Şi, tot surprinzător, deşi te aştepţi ca spirala coşmarului să se ducă din ce în ce mai jos, către un deznodământ întunecat, Dick îşi salvează personajele, le aruncă un colac de salvare ca un demiurg nici prea darnic, nici prea zgârcit, rezonabil în orice caz. Iar în Ubik, colacul ăsta de salvare e, culmea, de natură religioasă (deşi e doar sugerată, e destul de clară).

Iată că, în final, a meritat să insist. Eram foarte aproape să abandonez cartea, recunosc, dar, n-am făcut-o şi Dick şi-a mai câştigat, dacă nu un fan, atunci cel puţin un cititor care-i apreciază perspectiva.

Am citit-o pe Kindle, iar pe ultima pagină, chiar după finalul despre care nu vă spun prea multe, decât că mi-a amintit de momentul cu titirezul din Inception, scria, nu ştiu dacă intenţionat sau nu, 42.

Şi mi s-a părut nimerit.