Bookaholic

Women, Art and Society de Whitney Chadwick (Thames and Hudson, ajunsă în 2012 la a cincea ediţie) nu s-a tradus în română, dar sper să se traducă la un moment dat pentru că este o poveste pasionantă, scrisă cu nerv şi implicare, despre vieţile şi operele unor artiste excepţionale şi până de curând ignorate de întemeietorii canonului.

Sigur mulţi dintre noi ne-am pus la un moment dat întrebarea „De ce istoria artei occidentale n-a înregistrat nume de mari pictoriţe, aşa cum a făcut-o cu marii pictori” (pentru cine se interesează de subiect, există un eseu celebru, din anii 70, criticabil, dar important, care se numeşte chiar aşa: Why Have There Been No Great Women Artists)

Se poate răspunde în multe feluri: fie pentru că abilitatea de a picta magistral este un har pe care natura, Dumnezeu sau extratereştrii n-au binevoit să-l dea decât bărbaţilor (vi se pare un răspuns medieval? Ia uite ce zice acest respectabil domn pictor contemporan.)

Fie pentru că diversele tipuri de condiţionări socio-culturale le-au împiedicat pe femeile occidentale din clasa de mijloc să exercite la capacităţi maxime această meserie.

Fie pentru că Istoria Artei occidentale a ales să nu înregistreze numele pictoriţelor, aşa cum a făcut cu numele pictorilor, din cauza unui anumit tip de bias, etichetând arta lor drept minoră sau secundară.

Fără să-l ignore pe al doilea, şi fără să conteste programatic bazele canonului, Chadwick alege să elaboreze un eseu pe marginea celui de-al treilea răspuns şi scrie un început de istorie alternativă în care vorbeşte despre câteva dintre maestrele cărora Istoria Artei nu prea le-a făcut până spre sfârşitul secolului XX dreptate.

Sofonsiba Anguisciola, prolifică pictoriţă renascentistă care a trăit până la vârsta de 93 de ani. Despre lucrarea în care-l înfăţişează pe maestrul său Bernardino Campi pictându-i portretul, Chadwick spune aşa: “Această lucrare sugerează că în afara faptului că era conştientă de valoarea propriei imagini ca exemplu de reuşită feminină, Anguisciola înţelegea perfect importanţa relaţiei maestru-discipol (…) Lucrarea este probabil prima din istorie în care o pictoriţă contopeşte în mod conştient poziţia subiect-obiect.”

Lavinia Fontana pictoriţă celebră în Bologna renascentistă, ale cărei lucrări ieşeau din sfera simplelor portrete, rezervată de obicei femeilor, şi tratau teme religioase. Consacrazione della vergine, 1580:

Elisabetta Sirani, altă pictoriţă celebră a Bolognei renascentiste, care a fost înmormântată cu onoruri nemaivăzute şi al cărei nume s-a pierdut apoi, prin istorie.

Artemisia Gentileschi pictoriţă italiană postrenascentistă cu o operă absolut fabuloasă şi o viaţă despre care se pot scrie romane! Din păcate, filmul despre viaţa ei pare o mare porcărie romanţată.

Judith Leyster, pictoriţă flamandă din secolul al şaptesprezecelea. Beţivul vesel, alături de mai multe lucrări semnate de ea, a fost considerat până la începutul secolului XX, opera lui Frans Hals.

Clara Peeters pictoriţă flamandă de la începutul secolului al 16-lea, pionieră în reprezentarea naturii statice. „Conturarea meticuloasă a formei, caracteristică artei lui Peeters, precum şi simetria impozantă a lucrărilor sale (…) au încurajat probabil răspândirea gustului pentru natura statică la începutul secolului al 17-lea.” spune Whitney Chadwick.

Rachel Ruysch, membră a ghildei pictorilor din Haga şi specialistă în reprezentări de aranjamente florale.

Maria Merian, creatoarea unora dintre cele mai frumoase ilustraţii ştiinţifice ale secolelor 17-18. Metamorphosis insectorum surinamensium – Transformările insectelor din Surinam.

Angelica Kauffmann, pictoriţă de origine elveţiană, a fost una dintre membrele fondatoare ale Academiei Regale de Artă din Londra şi una dintre cele mai apreciate potretiste ale sfârşitului de secol al optsprezecelea.

Adelaide Labille Guiard pictoriţă neoclasicistă, admisă în Academia Franceză în 1783. Autoportret împreună cu două eleve:

Elisabeth Louise Vigee Lebrun, timp îndelungat pictoriţa preferată a Mariei Antoinette. Autoportretul artistei împreună cu fiica ei:

Evelyn Pickering de Morgan, pictoriţă prerafaelită din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea. Medeea lui de Morgan, spune Chadwick, înlocuieşte reprezentarea convenţională a Medeei – criminala crudă şi ispititoare – cu imaginea unei femei pricepute într-ale vrăjitoriei.

Rosa Bonheur, spune Chadwick, a fost cea mai cunoscută pictoriţă occidentală a secolului al nouăsprezecelea. Născută în Bordeaux în 1822, a fost o excepţie printre artistele acelor vremuri. La 30 de ani era deja în culmea succesului; deşi conservatoare din punct de vedere artistic şi politic, viaţa personală i-a fost marcată de nonconformism.

Mary Cassat, pictoriţă impresionistă de origine americană, s-a născut în 1844 în Pennsylvania, iar în 1866 s-a stabilit la Paris. “Ceaiurile” pe care le dădea erau un fel de mecca pentru tinere artiste din Paris; printre ele se număra şi scriitoarea Louisa May Alcott.

Berthe Morisot pictoriţă impresionistă de origine franceză, a fost un membru activ al grupului impresioniştilor. Printre prietenii ei se numărau Manet, Renoir, Degas, Pissarro şi Monet, dar lucrările ei nu au atins niciodată recunoaşterea de care s-au bucurat produsele artistice ale celor din urmă.

Vanessa Bell pictoriţă şi decoratoare, sora Virginiei Woolf.

Sonia Delaunay pictoriţă, designer, decoratoare, creatoarea rochiilor „simultane”. Tristan Tzara şi Louis Aragon au purtat haine create şi făcute de Sonia Delaunay.

Liubov Popova artistă a avangardei ruse, pictoriţă şi designer, autoarea eseului din 1923 The Dress of Today is the Industrial Dress, în care milita pentru o revenire la funcţionalitatea hainelor, în detrimentul calităţii lor de obiect.

Romaine Brooks pictoriţă de origine americană în ale cărei lucrări imaginea corpului feminin scapă din convenţia conservatoare care o construia aproape exclusiv ca obiect al dorinţei.

Frida Kahlo, care nu mai are probabil nevoie de prezentare.

Leonora Carrington, pictoriţa suprarealistă, sculptoriţă şi scriitoare. În Cealaltă jumătate, volumul de eseuri despre cupluri creatoare, găsiţi un eseu foarte interesant despre Carrington şi Max Ernst.

Judy Chicago, artistă feministă şi autoarea celebrei şi controversatei lucrări The Dinner Party

În fine, nu pot să închei fără posterul grupului Guerrilla Girls. Format în 1985 în New York, grupul îşi propunea să aducă la lumină şi să combată “la nivel internaţional” sexismul şi rasismul din artele frumoase. This is so 80s, I know! (Is it?)

.