Nadine Vlădescu este foarte multe lucruri: traducătoare, călătoare, jurnalist cultural, interpretă de conferinţe şi scriitoare. Din 25 februarie, va fi gazda unui club aparte, Voyage, Voyage, Clubul Călătorilor Revoluționari, o serie de întîlniri în care se vor discuta cărţi şi experienţe de călătorie şi se vor proiecta filme. Liantul: o destinaţie aleasă, oriunde în jurul lumii.
Ce te-a motivat să porneşti acest club despre citit, călătorit şi experienţe cinematografice?
Dorul…de ducă. Glumesc și nu glumesc. Pe de o parte, dorința de a reface altfel, împreună cu alții asemenea mie, împătimiți de cărți și călătorii, traseul mental și fizic al vieții mele de pînă acum: evadarea în cărți și explorarea lumii. Apoi nevoia (și plăcerea) de a afla cum călătoresc alții, ce văd ei în lume, în locurile unde am fost chiar eu sau unde n-am fost dar mi-ar plăcea să ajung, și de a descoperi cîte feluri personale de a decodifica un loc sau o carte pot exista. .
De aceea, serile de călătorii Voyage, Voyage și Clubul Călătorilor Revoluționari de la Librăria Bastilia, pe care le încep în 25 februarie, cu prima escală, Parisul, și subtema „Iubirea“, alături de Oana Pellea și de Tudor Octavian, nu se vor o „șezătoare culturală“ la care să depănăm turistic clișee despre obiective și itinerarii sau să facem schimb de informații despre excursii la pachet și suveniruri, iar invitații mei nu sînt turiști, ci călători, connaisseuri ai locurilor unde călătorim împreună, interesați de subtemele pe care le aduc în discuție și cunoscători ai cărților-suport pe care le discutăm. Iar filmul (sau documentarul), ce va fi proiectat la sfîrșitul fiecărei ediții, se dorește un clin d’oeil ironic sau un contrapunct la discuție. Așteptați-vă la multă prospețime, deci.
Ai deja o listă de invitaţi pentru următoarele întîlniri? Cum îi alegi?
Am stabilit deja destinațiile și călătorii pentru următoarele trei ediții: pe 13 martie, într-o marți (ca să luăm puțin în răspăr situația politică și culoarea ideologică de prin acel colț de lume, dată fiind subtema ediției, „Revoluții“) călătoresc alături de Alexandru Tomescu în Coreea de Nord și China; în aprilie, Daniela Zeca-Buzura și un invitat surpriză îmi vor fi ghizi prin Africa și prin deșert, iar în mai, degust Toscana alături de Radu Paraschivescu și de Mircea Vasilescu.
În edițiile viitoare, vom merge în: Cuba, Japonia, New York, Provence, Londra, India, Scoția, Praga, Los Angeles, Himalaya, Istanbul, etc., dar nu exclud nici posibilitatea unor spații imaginare sau a unei călătorii în timp, față de care, Ioana Pârvulescu, de exemplu, s-a arătat încîntată.
Călătorii sînt aleși după un criteriu esențial: trebuie să cunoască foarte bine locul în care călătorim împreună, deoarece accentul acestor seri cade pe experiențele lor unice, foarte personale, și de aceea ei sînt încurajați să vină și cu fotografii, obiecte sau amintiri altfel pe care le au din locurile respective. Însă, ceea ce mă interesează cel mai mult, și cred că și pe cei care vin să-i asculte, sînt poveștile lor, întîmplările prin care au trecut, pățaniile, momentele de epifanie inevitabile într-o călătorie adevărată, crizele, ungherele descoperite, pietricelele purtate prin buzunare, sau acel peisaj care se-ntîmplă mereu să ți se înfigă în suflet și pe care ar fi păcat – și chiar periculos – să încerci să-l smulgi.
Cum de ai ales să cuplezi discuţia despre o călătorie şi cu o carte, şi cu un film şi cum te gîndeşti, pe viitor, să stabileşti titlurile propuse?
„Un loc, o carte, un film: iată kit-ul perfect pentru o călătorie altfel“— acesta este motto-ul Voyage, Voyage și un răspuns parțial la întrebarea ta. Îmi place să călătoresc în același timp în locuri reale și în locuri imaginare, în lume și prin cărți, și am pornit de la ceea ce înseamnă pentru mine o călătorie: un spațiu fizic de descoperit, un spațiu mental de pătruns și înțeles și un „ceva“ aproape indefinibil, senzual, sinestezic, care le unește; acel „ceva“ care face ca un loc să aibă o anumită aură, un mister anume, o amprentă tactilă, vizuală sau olfactivă care rămîne în amintirile tale.
Locul, cartea și filmul sînt pentru mine echivalentele acestor trei lucruri. Ele reprezintă, în același timp, trei feluri de lumi care trebuie explorate și însușite, într-o manieră foarte personală, pentru că niciodată doi oameni nu vor citi aceeași carte, trăi sau vedea același film la fel ori simți pulsul unui loc cu aceleași percepții.
Crezi că între citit şi călătorit există o legătură mai aparte, că o călătorie poate să-ţi modifice radical modul de a te raporta la cărţi?
Legătura există în măsura în care orice carte este o călătorie și orice călătorie reală poate pleca de la o carte, fie ea și doar un simplu ghid. Ceea ce poate într-adevăr să facă o călătorie, dincolo de a-ți oferi plăcere și relaxare, adică acel tip de hedonism care pentru mine înseamnă mai mult turism pasiv și mai puțin cunoaștere activă, este să-ți modifice radical modul de a te raporta la tine – așa se si spune, nu, că pleci la drum pentru a te cunoaște, pentru a te regăsi, a ajunge la tine însuți, etc. – și prin asta, modificîndu-te și îmbogățindu-te, să-ți schimbe și percepția asupra lumii.
O călătorie care nu te solicită la maximum, care nu te „muncește“, care nu-ți ridică probleme sau întrebări, nu neapărat de natură fizică sau materială, parcă nu poate fi numită călătorie.
Or, o carte e o lume, una mai mult sau mai puțin veridică. Pentru mine, deșerturile imaginare de pe Arakis, din Dune-ul lui Frank Herbert, nu sînt mai puțin aspre sau ostile decît Sahara cea adevărată din Pacientul englez al lui Michael Ondaatje, după cum Zobeida, Ersilia, Moriana sau Berenice, cîteva dintre Orașele invizibile ale lui Calvino, oricît de fantastă sau de de-a dreptul Escher-iană ar fi geometria lor, nu sînt imposibile, ba chiar mai plauzibile, unele, decît volatilul Paris imaginar al lui Boris Vian din Spuma Zilelor – aștept chiar ziua în care mă voi putea plimba printr-o replică reală a Olindei, orașul orașelor ce cresc unul în altul în cercuri concentrice, de pildă.
În același timp însă și o carte sau un film pot să-ți modifice radical modul de a te raporta la o călătorie. N-am să mai pot avea niciodată nostalgia pentru New York pe care am hrănit-o atîția ani, începînd din copilărie, deoarece, oricît am încercat, în cele cîteva dăți cînd am colindat New York-ul, fie iarnă sau vară, n-am reușit să-l văd așa cum îl văzusem în filmele americane, iar în Central Park, ce rămîne locul meu preferat din New York, n-am regăsit nimic din atmosfera din De veghe în lanul de secară. (Și nici pe Holden Caulfield nu l-am recunoscut pe nicăieri!)
Asta nu înseamnă că atunci cînd așteptările tale de la un loc sau de la o călătorie nu sînt confirmate, sau depășite, locul acela nu te poate fascina sau cuceri cu altceva. E cumva la fel ca atunci cînd citești o carte după ce ai văzut filmul: nu mai poți vedea locurile sau personajele din ea decît ca în film, iar dacă vezi filmul după ce ai citit cartea, te surprinde că personajele nu seamănă deloc cu cele din lectura ta. Într-un fel, asta îmi întărește ideea că un loc se multiplică la infinit, mereu altfel, în fiecare pereche de ochi, și că există tot atîtea lumi cîte cărți și lecturi. Și e firesc să fie așa.
5.Ştiu că ai călătorit mult şi că ai şi scris reportaje în care impresiile de călătorie sînt legate, într-un fel sau altul, şi de cărţile pe care le-ai descoperit acolo sau pe care le-ai asociat cu anumite locuri. Ai un autor de travel writing de la care simţi că ai putea să înveţi ceva folositor pentru scrisul tău?
Da, publicam în urmă cu ceva vreme, în Dilemateca, o serie de reportaje de călătorie literare care gravitau – cum altfel – în jurul locurilor și cărților, care erau foarte personale și pentru care primeam suficient de multe aprecieri încît să continuu, texte pe care am de gînd să le reunesc într-un volum, alături de multe altele noi.
În general, fie că vorbim despre scris sau nu, cred că înveți cîte ceva din orice citești. Dar ar fi cîțiva autori pe care să-i menționez. Cred că primul dintre ei, cel puțin în ordinea descoperirii mele, este William Dalrymple (City of Djinns, The Age of Kali, etc.), un povestitor foarte bun, ale cărui cărți mi-au fost un ajutor prin India mai bun decît orice ghid Lonely Planet, DK sau Michelin, fie el oricît de cuprinzător, și pe care l-am ascultat odată, cu ocazia unui London Book Fair, povestind pe viu chestii fabuloase din călătoriile lui, ca să-mi dau seama că omul William Dalrymple, călătorul mai mult decît scriitorul, se impregnase într-o foarte mare măsură, după atîtea drumuri, de locul acela, de India, și că ritmurile Indiei respirau în el. Mi-a plăcut asta, era o dovadă că s-a lăsat trăit de locurile pe care le-a străbătut.
O carte care m-a inspirat este Rostul lumii, a lui Nicolas Bouvier, considerată un fel de „ghid-guru“ al călătorilor din toată lumea. Tot el mai are și Japon (netradusă în românește încă) și Cronică japoneză, pe care eu le-am căutat cu asiduitate pentru că am un cult pentru Japonia, călătoria mea în Japonia și experiența mea japoneză fiind unele dintre cele la care țin cel mai mult. Pe drum de Jack Kerouac, care este, pentru mine (și pentru toți nostalgicii Generației Beat), expresia cea mai nonșalantă a „dorului de ducă“. Apoi Paul Theroux, bineînțeles, cu The Great Railway Bazaar sau Ghost Train to the Eastern Star.
Din păcate, și spun asta ca traducătoare, pentru că aș păși oricînd pe terenul ăsta, autorii de călătorie nu sînt foarte traduși în România, unde literatura de călătorie, cu mici excepții notabile, nu există ca gen de sine stătător.
La noi sînt, într-adevăr, traduse foarte puţine cărţi de şi despre călătorii. Cum îţi explici golul ăsta pe piaţa literară şi ce nume ai recomanda celor care au pofta să citească aşa ceva?
Piața literară din România, se știe prea bine asta, nu este la fel de diversificată sau de bine segmentată precum cea din străinătate, și mă refer aici în special la mediul literar anglo-saxon (pe care îl cunosc suficient de bine încît să-mi pot permite o astfel de afirmație), unde genul joacă un rol covîrșitor, fapt pentru care scriitorii își aleg foarte bine terenul pe care să se aventureze, respectînd constrîngerile genului, pe care îl aleg sau schimbă uneori în funcție de rațiuni de marketing, de mode sau la sugestiile pertinente ale agenților lor literari, ceea ce ar putea părea, pentru un scriitor european sau român, un lucru constrîngător și chiar, la limită, înjositor.
Dacă acolo genul considerat superior este literary fiction, care are, în fond, o arie de cuprindere pe cît de vastă și permisivă pe atît de vagă, dar un gen ai cărui autori alcătuiesc de obicei listele principalelor premii literare, celelalte genuri, fie că vorbim de thriller, romance, history fiction, sau de travel writing au și ele un public bine stabilit și o piață proprie.
Literatura de călătorie este un gen despre care în România se crede că nu s-ar vinde, și-atunci editurile nu sînt interesate să creeze colecții de literatură de călătorie, care ar putea susține un număr sporit de traduceri. De aceea, cărțile de călătorie sînt în general promovate în afara genului lor, drept ficțiune, eseu, memorii, la limită romane de aventuri. Dar se uită faptul că unele dintre cele mai interesante cărți ale unor autori precum Hemingway, Henry James, Stendhal sau George Orwell sînt cărți de călătorie, care ar trebui traduse sau, acolo unde este cazul, reeditate, și publicate în colecții speciale și nu în seriile de autor.
Diferențierea după gen ar trebui făcută deci și în cadrul operei aceluiași scriitor. Și mai este ceva, și mai important decît numărul mic de traduceri ale cărților de călătorie: faptul că nu se scriu astfel de cărți de către scriitorii români, în limba română.
Poate pentru că în România, să fii „catalogat“ (iată varianta neaoșă a împărțirii firești și unanim acceptate pe genuri, practicată în alte medii literare) drept scriitor de cărți de călătorie înseamnă să fii expediat undeva într-o zonă în afara „Marii Literaturi“ (care trebuie să însemne musai roman greu), într-un fel de spațiu „calistrat-hogășian“ (scriitor care-și avea, de altfel, meritele lui), minor, plaisirist, comercial cel puțin, dacă nu futil, conform percepției generale.
Prin urmare, puțini scriitori sînt dispuși să renunțe la plasa de siguranță, care de cele mai multe ori înseamnă omniprezentul – la noi – gen autoficțional, bine implantat în autobiografiile uneori prea transparent mascate, pentru a se aventura într-un domeniu mult prea puțin cunoscut, deși despre care am certitudinea că și-ar găsi rapid un număr mare de adepți.
La asta se mai adaugă și faptul că nu sînt chiar atît de mulți scriitori care să fi călătorit suficient (lipsa mijloacelor, a timpului, ocupația, dar și o anumită comoditate sau lipsa spiritului aventurier –care pînă la urmă te face să te descurci și cu bani puțini, și în situații incomode, și în locuri foarte îndepăratate sau nefamiliare – fiind printre factorii decisivi) sau care să fi fost interesați de alte spații reale și de alte realități (și nu-i pun la socoteală aici pe cei care trăiesc în străinătate de foarte mulți ani), pe care să le cunoască suficient de bine încît să vrea și să și poată să scrie bine despre ele.
Așa că literatura de călătorie din România se practică mai mult pe bloguri, mai ales pe blogurile celor care „și-au luat lumea în cap“ și „relatează“ zilnic din cîte un colț idilic de lume, ceea ce este un lucru bun, dar nu și suficient. Fără a avea pretenția de a face liste de lectură, cred că autorii enumerați mai înainte ar fi un bun început pentru cineva care vrea să descopere genul acesta.
Am să deconspir faptul că tu scrii şi proză scurtă, în limba engleză. În ce mod a influenţat faptul că ai fost multă vreme plecată din ţară impulsul tău pentru scris?
Impulsul meu pentru scris a existat dintotdeauna. Probabil că pînă acum n-am avut suficient curaj sau suficientă motivație încît să mă apuc serios de scris ficțiune, deși știam că într-o zi asta voi face, pentru că asta trebuie să fac. Lucrez acum la un volum de povestiri în limba engleză, pe care aș vrea să-l public atît în Anglia cît și aici, rescris în română, și pe care l-am început anul trecut în timpul Masterului de Creative Writing, Prose Fiction, de la University of East Anglia, cel mai prestigios astfel de master din lume, unde au fost studenți, de-a lungul timpului, Ian McEwan, Kazuo Ishiguro, Anne Enright, Tracy Chevalier sau Andrew Cowan, și pe unde au trecut, fie ca absolvenți, fie ca profesori, majoritatea scriitorilor britanici care au însemnat ceva în literatura engleză din ultimii patruzeci de ani.
Faptul că de opt ani, din septembrie 2003 mai precis, de cînd am plecat în Franța, la Lyon, cu o bursă Erasmus, am călătorit foarte mult și am trăit mai mult „din valiză“, a influențat impulsul meu de a scrie în sensul că după această lungă perioadă de acumulare fantastică, timp în care am pus experiența trăită pe primul plan, după principiul Primum vivere, deinde filosofare, a venit acum momentul în care simt nevoia să pun în scris tot ce am trăit, văzut, simțit, gîndit, cîștigat în anii ăștia.
Am materialul pentru foarte multe povestiri și cărți, sper să se întîmple toate; deocamdată nu mă grăbesc, o iau încet dar sigur. În același timp însă nu renunț la meseria mea de interpretă de conferință și de traducătoare, și nu în ultimul rînd de jurnalistă culturală, pentru că asta îmi dă ocazia unor întîlniri foarte frumoase cu scriitori precum Orhan Pamuk, Salman Rushdie, Rawi Hage, Hanif Kureishi, Ali Smith, Aurora Liiceanu sau Radu Paraschivescu.
Dacă ar fi să inviţi în România, la una din întîlnirile pe care le organizezi, unul dintre scriitorii tăi preferaţi, cum ai vedea acea întîlnire – cu ce autor român l-ai pune faţă în faţă, ce temă ai alege şi ce carte/film ai propune?
Grea alegere. I-aș invita pe mulți. Ar trebui să respecte însă condiția de mai sus: să fi călătorit în locul respectiv și să fie împătimiți ai lui. Cred că mi-ar plăcea teribil o discuție despre Provence cu Julian Barnes, singurul englez suficient de englez încît să se declare îndrăgostit de limba franceză pe un ton afabil, dar și suficient de francez (prin adopție și gust) încît să continue să ironizeze Anglia, cu tandrețe, în limba sa maternă.
Am bea un vin alb de terroir, aburind, într-o seară leneșă de sfîrșit de august, (vinurile Corcova, care sînt și partenerii primei ediții Voyage, Voyage și călătoriei la Paris din 25 februarie, l-ar mulțumi desigur). Autorul romîn cu care l-aș vedea ciocnind paharul ar fi…Șerban Foarță sau Emil Brumaru (Provence înseamnă poezie, nu?).
Am putea vorbi despre le goût de vivre (cu cine mai bine decît cu un atît de viu și de vibrant observator al morții?), cartea-suport ar fi Parfumul lui Patrick Süsskind (pentru Grasse și bogăția olfactivă), iar filmul ar fi unul vechi, poate Et Dieu…créa la femme (pentru Brigitte Bardot și Saint-Tropez, și nu numai).
Dar, cum călătorii mei au toată libertatea să facă sugestii, de care țin cont, m-aș aștepta și să citim din Eseurile lui Montaigne (eseurile XX, De la force de l’imagination, și XXIV, Du pédantisme, de exemplu, ceea ce n-ar fi rău deloc) și să urmărim, cu tot atîta apetit, Borsalino (pentru Alain Delon și Jean Paul Belmondo, dar și pentru evocarea Marsiliei din anii ’30). Cred că nici Șerban Foarță nici Emil Brumaru n-ar avea nimic împotrivă.
Ah, și aș mai visa la o discuție despre Grecia cu Haruki Murakami, cu subtema fals-complicată „Lumi fantastice și fabuloase“. Cartea ar fi Magicianul lui John Fowles sau Istoriile lui Herodot, pentru că numai un mare magician-povestitor, senzual, profund și cu un umor tactil, dar și foarte subtil, se poate încumeta să demonteze misterele și trucurile altuia. Poate că filmul ar fi Odiseea spațială a lui Kubrick, pentru contrapunct, firește, pentru că și Grecia și spațiul cosmic sînt amîndouă, fiecare în felul său, două spații originare fantastice și fabuloase.
Ce aştepţi de la cititorii pe care-i inviţi la Clubul Călătorilor Revoluţionari? Care ar fi pentru tine cea mai mare satisfacţie legată de proiectul ăsta?
Aștept de la ei să vină în număr cît mai mare, să vină curioși și imaginativi, fără prejudecăți că vom vorbi despre obiective turistice sau vom reitera clișee, și să fie dispuși să călătorească alături de invitații mei, lăsîndu-se transportați în locuri noi despre care nu știu nimic sau, dimpotrivă, în locuri (în aparență) arhicunoscute, pentru că nu știi niciodată cum ți se schimbă perspectiva asupra unui loc atunci cînd afli ceva nou, ceva altfel despre el, de la un alt călător.
E ca și cum ne-am uita la cer și ne-am aduna apoi să povestim fiecare ce formă aveau norii pe care i-am urmărit și cum bătea lumina printre ei. Există cîte o nuanță de albastru pentru fiecare cer oglindit în fiecare pereche de ochi. Așa că e imposibil să nu afli ceva care să te surprindă sau să nu-ți dea de gîndit.
Satisfacția mea cea mai mare ar fi ca tu, călătorule care vii în călătoria Voyage, Voyage alături de mine, să afli ceva care să te facă să vrei să te pui în mișcare și să-ți dea energia să pornești la drum: de-adevăratelea, prin cărți sau doar în gînd, dar doar pentru o lună, pînă la următoarea ediție, cînd vei veni înapoi ca să plecăm împreună într-un alt loc.
La ce viitoare călătorie ţi-e gîndul în momentul ăsta?
Aș vrea ca anul acesta, mai spre începutul verii, să văd în sfîrșit Mînăstirile din Moldova, la care, spre îmbujorarea și părerea mea de rău, n-am ajuns niciodată, dar spre care îmi zboară adesea unele dintre gîndurile cele mai „albastre“. Aș mai vrea să pornesc la drum pe Camino, ca pelerin de data asta, poate chiar la anul, către Santiago de Compostella (caut partener(ă) de drum!).
Mi-ar plăcea, dacă ar fi posibil, și să mă întorc puțin în timp, ca să mă pot urca în Orient Express la Paris și să mă dau jos la Istanbul – pentru că iubesc trenurile. Altfel, aș lua oricînd primul avion spre Barcelona, Tokyo, Singapore sau Nisa, precum și spre orice țărm de mare, și am, în afara Bucureștiului, de care mă (re)atașez încet, dar sigur și profund, o a doua lume a mea, prietenă la cataramă și confidentă – Londra, și o mare dragoste cu năbădăi – Parisul.
Notă: toate fotografiile a căror sursă nu este precizată provin din arhiva personală a lui Nadine Vlădescu
Dear Nadine,
Impressive and inspiring, well done.
Mike (FBI)