Adela Greceanu este una dintre vocile poetice puternice ale postmodernismului românesc. Debutând în 1997 cu volumul Titlul poemului meu, care mă preocupă atât de mult, Adela Greceanu a mai publicat, de-a lungul timpului, alte două volume de poezie, Domnișoara Cvasi și Înțelegerea drept în inimă, și un volum de proză, Mireasa cu șosete roșii. Fiindcă avem de-a face cu o poetă remarcabilă, nu trebuie să ne mire faptul că și romanul său este de o poezie rar întânită.
Asemănător unui cub rubik care dă posibilitatea unor combinații care par infinite, și romanul Adelei este construit din replici fragmentare, din bucăți de trecut și segmente de vis care pot părea lipsite de orice noimă pentru un cititor lipsit de răbdare. Cum nu avem de-a face cu o narațiune închegată, cu un fir logic pe care să-l poți urmări cu ușurință, cartea nu a fost apreciată de mulți dintre cititorii ale căror așteptări au fost false. Avem de-a face aici cu un roman postmodern care, în linia ideologiei optzeciste, deconstruiește cu o fină ironie o tradiție din cele mai încărcate simbolic.
Cititorii sunt ghidați către cel puțin una dintre lecturile posibile chiar de discursul miresei: „mi-e frică de viaţă. De asta scriu. Dar mi-e frică şi de moarte. Şi când scrii, e ca atunci când dormi. Stai pe graniţe.” Ideea liminarității este întâlnită adesea în textele optzeciste. De altfel, pornind de la această temă, Adriana Babeți, Mircea Nedelciu și Mircea Mihăieș au scris Femeia în roșu.
Având în vedere și firul cromatic recurent, putem vedea cu limpezime care sunt afinitățile către care autoarea ne direcționează. În această cheie, decizia de a se referi la mire ca la „miel” ne duce cu gândul la faptul că una dintre mizele posibile ale cărții este aceea de a rescrie prin încălcarea granițelor de gen textul fundamental al creștinismului. Ideea de jertfă nu lipsește, numai că, de această dată, victima este trecutul. Foștii iubiți sunt deplânși în ambele părți ale romanului, atât de corul femeilor care amintește de tragediile antice, cât și de mireasă.
Eliberarea de trecut este văzută ca o formă de purificare necesară în vederea unirii cu mielul. Însă mirele așteptat nu vine. Iar femeile, dintre care una este moartă, se regăsesc în cea mai pură singurătate posibilă. Umărul miresei nu se poate sprijini, în zori, de cel al mirelui încă absent, motiv pentru care mireasa, rămasă blocată în așteptare, în contemplare, în rememorare, își amintește frigul simțit în umăr în momentul în care, în copilărie, își rezema umărul de zid. Această metaforă a înmărmuririi într-un trecut naiv, dar prea puțin confortabil, a blocajului cu care sinele se vede confruntat poate fi interpretat nu numai ca un alt fel de raportare la divinitate, ci și ca o judecată de valoare asupra sistemului axiologic al lumii.
Dacă este să analizăm această scenă corelând-o doar cu imaginea mielului, atunci am putea spune că scriitoarea se raportează la credințele religioase ca la imaginarul specific unei vârste de aur care este copilăria. Pe de altă parte, având în vedere faptul că zidul casei de care se sprijină degajă o răcoare prea puțin plăcută la atingere, atunci putem percepe spațiul religios ca o formă de încastrare impusă de tradiție, din care nu te poți desprinde decât prin abandonarea unei părți a sinelui. Însă întreaga scenă poate fi citită și în cheie literară, zidul semnificând canonul, autoritatea omniscientă a criticii comuniste, capabile să dicteze cursul lucrurilor. Sistemul opresiv degajă răceala care o face pe mireasă să nu poată înainta către viitorul dorit, să nu se poată reuni cu mirele, să nu poată trece într-un spațiu al mântuirii prin iubire.
Ticurile verbale pe care le au toate personajele ne fac să credem, o dată în plus, că referințele la comunism și la opresiunile menite să stopeze creativitatea prin impunerea unor sisteme repetitive nu sunt exagerări de receptare. Toate aceste femei nefericite, care-și doresc să fie în centrul atenției și care conștientizează că viețile lor s-au risipit, cel mai probabil, degeaba, acum fiind prea târziu pentru a mai face altceva decât să aștepte (chiar și cele moarte continuă să aștepte), par a fi relicvele unor sensibilități distruse de dezamăgiri prealabile în care și alți miri au fost așteptați inutil.
Atâta timp cât speranța este îndreptată către în afară, femeile nu vor putea ieși din sine pentru a se salva. Cu fiecare moment de așteptare în plus, acestea se îndepărtează din ce în ce mai tare de miel și de mântuirea pe care el o promite. Lipsa mielului ne face să punem sub semnul întrebării existența sa reală, iar neîmplinirea așteptării, ba, mai mult, trecerea către un trecut din ce în ce mai îndepărtat prin senzorial, îi distruge cititorului orice speranță de a mai ieși la iveală. Femeile și, prin ele, literatura și credința sunt condamnate să zacă în singurătatea delirantă a sinelui care se răsucește în sine, incapabil de a se rupe de trecut sau de dorința plasată în viitor pentru a se regăsi, măcar pentru o clipă, în prezentul care ar putea fi salvator.
Desigur, aceasta este doar o lectură posibilă. Ceea ce face din acest roman o lectură plăcută nu este neapărat stilul alambicat, care poate fi plictisitor pentru un cititor neatent sau dornic de acțiune, ci tocmai mulțimea interpretărilor posibile. Avem de-a face cu o carte care se cere recitită la nesfârșit, care sunt sigură că aduce sensuri și interpretări noi de fiecare dată.
