Am ales să citesc un roman indian, zilele trecute. Nu pentru că am prea mult timp, nu dintr-o curiozitate capricioasă şi în nici un caz din cauza condiţiilor meteo. A fost vorba de o foarte personală meteorologie a lecturii, pentru că în ultimii doi ani, la sfîrşitul lui ianuarie îmi strîngeam bine rucsacul de şireturi şi plecam în India. Pentru că anul ăsta nu s-a mai putut, am rămas măcar cu cititul şi n-a putut să mă scuture de nostalgia asta subcontinentală mai nimic altceva.
Aveam în casă Lumina clară a zilei de Anita Desai, şi cum tot într-un ianuarie citisem romanul fiicei, Kiran Desai, mi-am zis că e momentul potrivit. În miezul cărţii e un eveniment capital: scindarea Indiei şi moartea lui Gandhi (pomenită doar, fără a agita prea mult prim-planul romanului). În subteranul aceste poveşti – una de familie în fond, concentrată pe alegerile unei femei care a refuzat algoritmii cutumelor sociale – am regăsit ceva foarte cunoscut, ceva ce m-a preocupat observînd oameni şi relaţii cît timp am putut să văd un strop din India, la faţa locului: puterea legăturilor de familie şi modul în care ele se impun, într-un final, indiferent de alegerile individului.
Povestea din acest roman începe cu vizita unei femei, Tara, soţie de diplomat şi mamă a două fete, la familia rămasă în Old Delhi, familie din care acum au mai rămas doar sora, Bim, şi fratele mai mic şi niciodată pe picioarele lui, Baba. Întîlnirea dintre surori pune în lumină limitele alegerilor pe care le-a făcut fiecare, convinse că se eliberează, în felul lor, de o presiune devenită greu de gestionat. Tara a ales să se mărite cu un diplomat în ascensiune, să rupă cumva atmosfera amorţită din casa părintească, în timp ce Bim a făcut opusul: a refuzat căsnicia şi a ales o carieră universitară. De casa părintească nu s-a dezlipit niciodată.
Fiecare dintre cele două au vulnerabilităţi greu de mărturisit, şi Anita Desai nu îşi lasă decît arareori personajele să se confeseze direct. De cele mai multe ori cititorul completează golurile cu informaţii pe care le află sau le intuieşte fie din dialoguri – care au mai mereu un element de tensiune –, fie din plonjonul în trecut personajelor, fie din simple notaţii de atmosferă. Aici trebuie să spun că modul în care sînt descrise orele chinuitor de plictisitoare care compun siesta într-o lungă vară indiană din vechiul Delhi dă poate unul dintre cele mai persisente straturi ale cărţii. Aproape că simţi cum se cojeşte tencuiala în timp ce tavanul crăpat e traversat de lăbuţele unei şopîrle care a luat culoarea pereţilor.
Lumina clară a zilei nu e o carte răvăşitoare, dură sau problematică în felul în care e, dacă aţi citit, romanul lui Arundathy Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte. Aici voinţele nu se înfruntă cu scîntei şi cu pierderi dramatice: sîntem în stadiul în care oamenii îşi asumă tacit un drum, îl urmează şi refuză să discute mai mult. În nici un caz nu despre temeri, regrete, insatisfacţii şi eşecuri. Nu despre ei aşa cum au ajuns. Ar fi prea dureros, deja suficientă energie a fost înghiţită de actul însuşi al rupturii sau al deciziei (ceea ce, de cele mai multe ori, e cam acelaşi lucru).
Accesul nostru, ca cititori, e la o singură fereastră, tăiată de scriitoare în imensitatea lumii indiene, prinse într-o epuizantă transformare: la crîmpeiele din trecutul şi prezentul unei familii destrămate, care, dacă realizează ceva, în lumina clară a zilei, e că, în ciuda tuturor schimbărilor, ceva mai mare, mai tainic şi mai puternic îi conţine pe toţi.
Cred că o astfel de convingere – sau, după caz, de revelaţie – e unul dintre marile subiecte ale Indiei. Şi chiar dacă romanul Anitei Desai nu se încheie cu un cutremur care să provoace la regîndirea unei lumi (autori mai contondenţi au făcut-o), el merită deschis. Măcar ca punct de plecare pentru un soi de citire mai în detaliu a felului în care se pune, în ficţiune, dar nu numai, chestiunea legăturilor iraţionale aproape dintre indivizi, familii şi tradiţii. Asta, plus consecinţele asumate după caz, la singular sau pe un plan mai amplu care să conţină pe cît mai mulţi.
