Bookaholic

Pentru mine istoria s-a repetat de cum am început cartea: cu nici două zile înainte fusesem la Europa, filmul lui Lars von Trier, proiectat în cafeneaua Institute The în cadrul Serilor filmului danez (eveniment organizat de Ambasada Danemarcei la Bucureşti). Povestea din Europa este, pe scurt, aşa: într-o Germanie zdrobită de război, prin 1945-1946, aterizează tânărul american Leopold, care urmează să lucreze pentru compania de căi ferate Zentropa. Tot ce i se întâmplă lui Leopold derulează intriga personajului aruncat într-un context ale cărui implicaţii multe şi ascunse nu le poate înţelege, prin urmare ajunge să fie folosit de cei din jur şi sfârşeşte în postura incocentului care nu nici mai ştie exact cu ce a greşit.

Inocentul, romanul lui MacEwan, construieşte povestea în jurul lui Leonard, un britanic, venit să lucreze în Germania anilor ’50, tot zdrobită, mai exact în Berlin, la tunelul subteran şi secret prin care CIA şi MI6 intenţionau să intercepteze convorbirile telefonice ale ruşilor. Povestea tunelului este cât se poate de reală, a existat şi a “răsuflat” în urma informaţiilor “trădătoare” ale lui George Blake, tot britanic, personaj real ce apare şi în roman. În rest, intrăm în desişul narativ marca McEwan.

Leonard va lucra în departamentul de comunicaţii, iar contextul în care ajunge – de la secrete, coduri şi obligaţii, la Berlinul bombardat şi petrecăreţ, agresiv şi desuet – îl copleşeşte încă din primele seri în care este iniţiat. E tânăr, inocent şi virgin, aşa că se îndrăgosteşte nebuneşte de Maria, se logodeşte şi împreună cu ambiţioasa şi puternica nemţoaică îi omoară soţul, pe care apoi îl tranşează împreună pe masa de bucătărie. Cadavrul ciopârţit este abandonat de Leonard, în delirul care îi anulează reacţiile şi raţiunea, în tunelul secret la care lucra. Trădează apoi operaţiunea tunelul unor informatori de rutină din Cafe Prague, pentru a afla peste 30 de ani mai târziu, că adevăratul trădător nu fusese el, ci acest George Blake, vecin de apartament, care îl vede încărcat cu valize şi crede că ascund aparate de interceptare ultra performante, care nu trebui lăsate să funcţioneze.

Leonard este înghiţit şi scuipat de Berlinul anilor ’50, fără ca trăirile sale tumultoase să schimbe ceva în context: de tunel s-ar fi aflat până la urmă oricum, George Blake era pe fir de la începerea operaţiunilor. Cu excepţia unui destin: cel al fostului soţ al logodnicei sale, un beţivan scandalagiu care probabil ar fi sfârşit într-un şanţ, dar nu tranşat în noaptea logodnei fostei soţii pe masa din bucătăria casei în care trăise şi el.

M-a surprins asemănarea dintre romanul lui McEwan (apărut în 1989) şi filmul lui Trier (1991): mai mult sau mai puţin aceeaşi Germanie haotică, cu interese ascunse şi zdrobitoare pentru mintea şi trupul unor băieţi cuminţi şi îndrăgostiţi care cred în ce li se spune, în ce se vede la suprafaţă. Dar asta nu înseamnă că văzând filmul, am bătut din picior până la finalul cărţii. Din contră, mi-a plăcut şi am terminat-o cu sentimentul cu care închizi un roman bun, la care ştii că te vei mai gândi. Apropo de comparaţia carte-film, în 1993 apărea şi filmul The Innocent, cu Anthony Hopkins, Isabella Rossellini şi Campbell Scott (încă nu l-am văzut, dar urmează 🙂

Iar ceea ce mi-a plăcut la Inocentul lui McEwan a fost tocmai trecerea de la ideal la angoasă, de la speranţă la agonie, aşa cum se întâmplă după mijlocul unei petreceri în care ai scăpat frâiele: panica ce îl transformă pe ordonatul Leonard într-un bezmetic, iubirea care începe să aibă gust de fiere… şi, cel mai mult, Berlinul agitat, al restaurantelor din hoteluri decrepite, al teraselor cu mult zgomot de halbe, swing şi jive. Odată operaţiunea trădată, Leonard este chemat la Londra, Maria urma să vină şi ea, însă de la un punct nu mai vrea să-i răspundă la scrisori. La sfârşitul anilor ’80, se întoarce la Berlin în postura de mic industriaş, cu treburi. Revizitând punctele dureroase ale tinereţii pierdute deschide o scrisoare de la Maria, primită după mai bine de 30 de ani de la despărţirea lor.

Îi mărturiseşte că, după ce nu i-a mai răspuns, nu a îndrăznit să vină îm Anglia. În schimb s-a apropiat de fostul lui coordonator, Bob Glass, care de dinainte de plecarea luiLeonard a ştiut de crima comisă chiar de la Maria şi a făcut tot ce i-a stat în putere să nu se afle mai departe. Maria a plecat în Canada, a avut trei fiice cu Bob, Bob a murit, dar ea i-a scris totuşi logodnicului din Berlin o scrisoare lămuritoare. Inocentul Leonard visează şi acum în acelaşi Berlin, la distanţă de 30 de ani, cum se va duce în Canada şi se va întoarce împreună cu Maria. Şi mi-a plăcut din nou, pentru că, deşi istoria se repetă, rămânem la fel de inocenţi. Nu avem ce-i face. Simone de Beauvoir şi a ei Toţii Oamenii sunt muritori rezumă şi mai bine sentimentul. Toţii oamenii sunt inocenţi şi muritori, aş adăuga după povestea asta.