Bookaholic

Community, Identity, Stabiliy

Minunata lume nouă ţi se dezvăluie încă de la primele pagini, lipsită de mister, ca o femeie uşoară – exact aşa cum a vrut-o Huxley. E o lume în care oamenii sunt împărțiți în caste, clase sociale determinate fizic și intelectual. Monogamia este cea mai mare indecență posibilă, familia e doar o reminiscență atavică absolut dezgustătoare (să te naști e de neconceput, sau să spui cuiva mamă). Societatea e ținută în echilibru de un soi de predeterminare genetică – atunci când oamenii se nasc dorindu-și să facă un anumit lucru, și având toate calitățile necesare pentru asta, ei nu au cum să vrea altceva. Să fie imprevizibili. Iar la sfârșitul zilei, dacă totuși ai întrebări sau dubii, ele vor dispărea cu o doză de soma, care te va duce departe, departe, acolo unde nu ai cum și de ce să te gândești – doamne ferește! – la tine însuți, la ceea ce ești.

Dar oare chiar e distopie? Minunata lume nouă? Ne place să credem că da. La urma urmei, e greu să admiți că ar fi greu să refuzi o viață de Alpha plus – până și de Beta minus. Că n-ar fi deloc nedreaptă pentru Episiloni și Delta, pentru că ei nu știu și nu au cum să știe ce înseamnă dreptatea și nedreptatea.

Însă atunci când întregul tău sistem de valori este construit pe premisa că ai locul tău bine stabilit în societate, și nu-ți pui niciodată întrebări cu privire la ce ar trebui să faci – sau dacă, nu cumva, ceea ce faci nu-i bine, dacă n-ar trebui să faci mai mult – vă dați seama cât de mult se simplifică existența umană? Nu știu cum vi se pare vouă, dar mie viața asta construită pe certitudini, în care ai cam la fel de multă responsabilitate ca un câine dresat, nu mi se pare deloc rea. La urma urmei, toate studiile spun că atunci când gândești prea mult, când hiperanalizezi, ești nefericit. Asta o ştie şi Mustapha Mond, care, într-o lungă conversaţie cu Marx şi Helmholtz, le explică:

The world’s stable now. People are happy, they get what they want and they never want what they can’t get. (…) they’re blissfully ignorant of passion and old age, (…) they’ve got no wives, or children, or lovers to feel strongly about (…). And if anything should go wrong, there’s soma!

În Minunata lume nouă Huxley aruncă un colac de salvare bietelor fiinţe umane împovărate de propriile conştiinţe. Şi e ironic cum tentativa lui de a satiriza societatea americană a anilor ’30 a devenit, optzeci de ani mai târziu, o abordare pe care oamenii chiar au început să o ia în serios. Trăim într-o lume a oamenilor care fac – cine pierde prea mult timp cu reflexia, nu-și câștigă pâinea. O lume în care nu mai e suficient să fii fericit, de fapt, nici nu mai e necesar, atâta timp cât pari fericit (măcar în pozele tale din vacanţă de pe Facebook!). O lume în care dragostea nu mai de demult un ideal romantic, ci doar ceva ce simţi din când în când, faţă de oameni diferiţi. Chiar într-un articol din februarie, The Millions atrăgea atenţia asupra crizei poveştilor de dragoste, din filmele şi din cărțile zilelor noastre:

One problem with modern American romance is that very little can prevent two Americans who love each other from getting married. (So long as they don’t share a combination of sex chromosomes, and it’s fair to say the tide is turning on that one.)

E drept că n-am ajuns chiar atât de departe ca-n viziunea lui Huxley, dar cu siguranţă suntem pe drumul potrivit. John, sălbaticul crescut într-o societate monogamă, tradiţionalistă, şi educat doar cu versuri din Shakespeare, nu înțelege cum se poate pur și simplu culca cu Lenina. Fără să lupte pentru ea, să învingă niște obstacole, sau măcar să câștige lupta cu propriile instincte, să le înfrâneze până când vor fi împreună pentru totdeauna.

Pentru totdeauna? Lenina nu înțelege ce înseamnă asta. De ce ar fi cu cineva, un singur om, pentru totdeauna? Aşa cum Kate Bolick, explica, acum câteva luni, în The Atlantic, într-un articol care a făcut multă vâlvă, şi în care femeile erau încurajate să accepte că e bine să-şi trăiască viaţa singure, să se bucure de independenţa lor sentimentală (piperată, eventual, doar cu casual encounters):

(…) as the economy evolves, it’s time to embrace new ideas about romance and family—and to acknowledge the end of “traditional” marriage as society’s highest ideal.

Minunata lume nouă a fost o săgeată care a bătut mult mai departe decât s-a gândit vreodată Huxley. Pentru că, cel mai probabil, nici măcar el nu și-a imaginat că, opt decenii mai târziu, oamenii își vor căuta refugiul în tot felul de activități care îi împiedică să gândească exact aşa cum personajele minunatei lumi noi se refugiau în soma pentru a bloca tristețea reală.

Şi, din păcate, romanul lui Huxley este mai mult decât o satiră socială a Americii consumeriste de la începutul secolului XX, aşa cum a fost el iniţial gândit – el trebuie să ne amintească, de fiecare dată când uităm, că umanitatea înseamnă în primul rând durere. Durerea de a știi că o să mori – și revolta care vine odată cu asta. Durerea de a înțelege că, orice alegeri ai face în viață, în ultima clipă a vieții tale tot o să ai regrete. Că n-o să apuci să vezi toate locurile din lume. Pe unii oameni o să-i pierzi mai devreme decât pe alții. Uneori, o să stai la masă cu zece prieteni, dar o să știi că ești singur. Durerea de a înțelege că fericirea stă în momente, o ai și dispare în secunda următoare, nu e o pălărie cool pe care o porți și te ajută să ignori toate îndoielile și fricile care te definesc ca ființă umană.