Primul volum de Jules Verne pe care l-am citit vreodată a fost Steaua Sudului, iar povestea cu struțul care înghițit diamantul mi s-a părut și atunci, pe la vreo 10 sau 12 ani, trasă de păr.

Dar nu m-am lăsat. Am început Călătorie spre centrul Pământului, însă am terminat-o la fel de dezamăgită. E greu să privești o astfel de carte ca pe altceva decât ca pe o poveste pentru copii mici atunci când la ora de greografie înveți ce e de fapt sub picioarele tale (în niciun caz dinozauri!).

Ceva nu se potrivea. Profesorii mă trimiteau, mereu și mereu, la călătoriile fantastice ale genialului scriitor francez – dar apoi îmi dădeau nota zece doar dacă le înșiram: scoarță, manta, nucleu.

Până la urmă, Jules Verne și-a spălat păcatele cu Insula Misterioasă și Douăzeci de mii de leghe sub mări. Pentru că, în ciuda lipsei unor personaje feminine adevărate (nu doar demoazele cu rol de decor, care trebuie salvate – gândiți-vă la Aouda, din Ocolul Pământului în optzeci de zile) care ar fi adăugat niște sare și piper aventurilor lui Cyrus Smith și ale celorlalți naufragiați, totul mi-a părut ceva mai plauzibil.

Iar căpitanul Nemo e, probabil, cel mai complex personaj al lui Jules Verne (v-am zis mai demult că aș ieși la o bere cu el), pentru că autorul francez a avut intuiția să-i adauge o dimensiune în plus celei de savant cu multe jucării interesante: fuga lui de civilizație era de fapt un manifest politic.

Și totuși, niciodată nu l-am putut privi pe Jules Verne ca pe altceva decât ca pe un autor de cărți pentru copii. Iar eu am făcut parte din generația care n-a pus mâna pe un calculator până pe la 12 ani. Când mă gândesc la copiii din familia mea extinsă, care la mai puțin de zece ani pot să-și configureze singuri laptopul pe care îl vor de Crăciun, au conturi pe Facebook și știu să-ți explice destul de clar de ce Marte are culoarea roșie – mi-e greu să cred că Jules Verne o să stea pe rafturile bibliotecilor lor, nici măcar în categoria “cărțile copilăriei”.

Cumva, simt că de Jules Verne se agață însă cu încăpățânare (oarecum explicabilă) generațiile pentru care informația n-a fost la un click distanță și cărora invențiile lui au avut cumva factorul wow!. E destul de mișto, îmi imaginez, să te gândești ce super ar fi să ajungi până pe Lună într-un proiectil tras de un tun – dar pentru mulți copii ai zilelor noastre, asta sună mai degrabă a ceva ce-ar face Wile E. Coyote.

Ok, o să spuneți, dar pentru vremea lui a fost un vizionar. Practic, a inventat literatura SF! O mulțime din invențiile lui au devenit realitate! Știți voi, celebra înșiruire (elicopterul, submarinul, călătoria în spațiu) datorită căreia majoritatea profesorilor de română (și ai mei n-au făcut excepție) țin să sublinieze că daca vrei să citești science fiction, nu poți să-l sari pe Jules Verne, și dacă l-ai citit pe Jules Verne (și puțin H. G. Wells, pentru varietate), atunci poți să te declari liniștit un fan și un cunoscător al genului.

Tot așa, doamne ferește să te apuci să vorbești de literatură SF și să nu-l pomenești, că o să primești numai călătorii de la Pământ la Lună în cap, la fel cum nu poți să faci o istorie a genului fără să pornești din antichitate, pentru că relevanța Epopeii lui Ghilgameș pentru cititorii de science fiction e enormă. (Eventual, dacă n-ai destul spațiu, poți înghesui toți autorii de după 1930 într-un paragraf la sfârșit, având grijă să-i enumeri numai pe Asimov și pe Frank Herbert, doar toată lumea știe că Dune e ciolanul de porc din varza SF-ului).

Nimeni n-o să-i nege vreodată meritele lui Jules Verne, așa cum omul invizibil și mașina timpului vor rămâne mereu strâns legate de numele lui Wells. Dar s-au întâmplat atât de multe lucruri în literatura secolului XX, ba chiar în ultimul deceniu, încât pare cumva păcat să ne întoarcem mereu și mereu la prințul Dakkar și submarinul lui, ca la un fel de biblie a genului.

China Mieville, Alastair Reynolds, Greg Bear, Connie Willis, William Gibson, Dan Simmons, Jeff Vandermeer, toți au publicat în ultimii zece ani, și ei nu sunt nici pe departe cei mai tineri reprezentanți ai genului (cei înșirați aici, de altfel doar primii care mi-au venit în cap, au de la patruzeci de ani în sus).

Ei, și alții ca ei, au nevoie să fie citiți – spre deosebire de Jules Verne, căruia îmi imaginez că vânzările de cărți nu-i mai produc, de vreo o sută și ceva de ani încoace, probleme prea mari.

Un comentariu
  1. Florin

    Pare păcat, dar nu este. Nu îl citim pe Jules Verne pentru că a inventat SF-ul, nici pentru că a fost primul în gen sau printre primii notabili. Îl citim pentru că romanele lui – unele măcar – au farmec. Îl citim nu pentru că a anticipat anumite lucruri, ci pentru că ne plac romanele de aventuri și tocmai pentru că ficțiunile lui nu sunt plauzibile. Dacă moșnegii „se agață” de Verne, nu văd să fie asta o problemă. Iar dacă tinerii vor ajunge să nu citească nicio carte de Verne, preferând autorii contemporani, nu e iarăși nicio problemă. La urma urmei, e o chestiune de preferințe, de gust.

    În ce mă privește, nu-mi amintesc când, discutând despre SF, am simțit nevoia să încep cu Jules Verne, să fac un istoric al genului și să mă asigur că l-am plasat pe locul care i s-ar cuveni. Dimpotrivă, nici nu îl asociez acestui gen. Jules Verne este un gen în sine.

    Cât despre autorii mai tineri, citirea lor nu are de-a face (sau nu ar trebui să aibă de-a face) cu veniturile lor. Nu cred că e datoria vreunui cititor să citească un autor pentru a-i asigura acestuia bani de facturi.

    Zic și eu… 🙂
    Cele bune!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *