Câștigător al multor premii literare, publicând câte un roman la un interval de maximum trei ani, Patrick Modiano este un scriitor iubit. Nu numai că melancolia romanelor sale nu-i poate lăsa indiferenți nici măcar pe cititorii blazați, ci pentru că profunzimea cu care acesta pătrunde în sufletul omenesc, încercând să scoată la iveală enigma pe care fiecare om o ascunde te face instantaneu să te atașezi de subiectele lui. Și, dacă este să luăm în considerație și naturalețea cu care scrie, atunci ne putem da imediat seama că avem de-a face cu un mare scriitor.
În cafeneaua tinereții pierdute de Patrick Modiano reunește fragmente care aparțin mai multor voci. Avem de-a face cu patru naratori care reconstruiesc povestea lui Jacqueline Delanque, cunoscută ca Louki în cercul de artiști cu care-și petrecea timpul în cafeneaua Condé. Prima secvență narativă îi aparține unui elev de la Mines care-și amintește despre nopțile petrecute în cafeneaua Condé, despre maniile și trăsăturile care mai de care mai bizare ale tuturor celor din grupul din care făcea parte și Louki, femeia care bea cot la cot cu bărbații și care purta mereu după ea o carte ferfenițită. Acest narator insistă asupra faptului că Louki luase volumul respectiv după ea doar pentru a fi inclusă în grupul intelectualilor din cafenea, nu pentru că și-ar pierde vreodată vremea citind.
Cea de-a doua narațiune îi aparține lui Caisley, detectivul pe care soțul abandonat de Louki l-a angajat pentru a o găsi. Rămas singur, bărbatul se trezește fără nimic și devine conștient de faptul că nu-și cunoștea soția. Detectivul pe care-l angajează reușește să obțină informații despre viața trecută a femeii, însă nu află nimic despre unde ar putea fi și de ce a luat brusc decizia de a-și părăsi soțul. El este primul care descoperă faptul că Louki nu numai că nu fusese studentă la limbi orientale, așa cum îi mințise pe toți, însă nu a făcut nici măcar liceul. Ea provenea dintr-o familie săracă, nu-și cunoștea tatăl, iar mama, care lucra la Moulin Rouge, nu a putut niciodată să se ocupe suficient de ea. Tocmai de aceea fetița care fusese Louki a fost tentată încă din adolescență de vagabondaj.
Cea de-a treia mărturie îi aparține lui Louki. De la ea aflăm, de fapt, că marea ei dramă vine tocmai din faptul că nu a mers niciodată la cursuri, că nu a avut niciodată pe nimeni aproape. Povestindu-și copilăria, discuțiile cu polițiștii care o tot arestau pentru vagabondaj, Louki reușește să-și dezvăluie suferințele fără nicio urmă de patetism. Toate evadările ei în noapte au un singur scop, acela de a nu rămâne singură în întunericul care punea stăpânire pe camera în care locuia.
Cum nu-și putea deranja mama la muncă și cum nu mergea la școală pentru a avea un loc în care să se simtă în siguranță, fata începe să-și construiască un trecut imaginar pe care-l deapănă străinilor cu care se întânește în noapte. Un trecut în care toate eșecurile sunt mascate sub minciuni ce nu pot fi verificate. Aceeași obsesie a singurătății de netolerat o face să se căsătorească în ciuda faptului că nu simțea că are mare lucru în comun cu bărbatul ales.
Abia narațiunea lui Roland, bărbatul pe care Louki îl descoperă la una dintre ședințele ezoterice de la Guy de Veer, cel cu care va trăi după ce-și va părăsi soțul, ne face să înțelegem mai bine situația. Mereu neînțeleasă, mereu nefericită și singură, Louki este fascinată de Guy de Veer. Iar, în momentul în care acesta îi recomandă să citească Louise a Neantului, carte cu al cărei personaj principal Louki se identifică din prima clipă, viața ei se modifică.
Modiano reușește să dea naștere în acest roman unei eroine cu totul aparte, o femeie care nu poate fi înțeleasă, care nu poate fi descrisă tocmai pentru că fuge permanent de sine și de ceilalți. Asta tocmai în ciuda eforturilor ei de a se regăsi. O stradă, o carte, o cafenea, toate sunt pretexte pe care femeia le utilizează în lupta cu viața, cu sensul sau tocmai cu lipsa acestuia. Iar căutările ei, doar schițate de diverșii naratori, reies tocmai din melancolia orașului, a unei lumi dezrădăcinate, a unui război ale cărui victime nu sunt încă uitate. Iar soluția finală a femeii nu face decât să ne intrige și mai mult și să ne facă să ne întrebăm din nou dacă există și altceva în viață în afară de străzi pustii și cafenele în care ne simțim foarte apropiați de niște străini.
Tema dispariției, prezentă în mai multe din romanele lui Patrick Modiano, vine aici doar ca răspuns al fugii de sine. Permanenta fugă a celui care se ascunde de el și care continuă să nu se poată uita. Nici măcar științele ezoterice nu te pot scăpa de tine, cu atât mai mult cu cât ele propovăduiesc eterna reîntoarcere. Toată această goană a eului către lume și apoi împotriva ei, a sinelui către dorința irealizabilă, a tragediei conștientizării condiției umane este de o poezie pe care numai viața o are și pe care Modiano reușește să o surprindă în cea mai autentică proză posibilă.
