La ce te aștepți când mergi la o expoziție dedicată unui scriitor? Câteva manuscrise, câteva obiecte personale, câteva ediții prime, poate câteva păreri ale unor critici. Praf, plictiseală, scorțoșenie. Ce poți expune în cazul unui om care a scris, nu a creat nimic vizual? Ei bine, poți!

Dickens and London este o expoziție care reface o lume la limita dintre literatură și realitate. E o relație stranie cea pe care Dickens a avut-o cu Londra, o poveste a plimbărilor nocturne, a amestecului între lucrurile frumoase și cele dureroase, a poveștilor personale multate pe zidurile bătrânului oraș.

Dickens avea o memorie fenomenală, aflu din expoziție. Mi-aș fi dorit ca și a mea să fie la fel, să pot absorbi toată informația de acolo și să o pot corela cu cărțile citite demult. Imaginile văzute, detaliile, oamenii întâlniți în plimbările sale nocturne, zgomotele orașului, prietenii, familia se regăsesc mai mult sau mai puțin schimbați în cărți.

În lumea lui Dickens lumina e difuză, literele plutesc, fotografiile de familie sunt mici și gălbejite. Nu ai impresia că ești la o expoziție biografică, ci în mintea cuiva. Proiecțiile și sunetele completează atmosfera. Se sugerează universul lui Dickens fără a ni-l băga nimeni didactic în față. Au fost aduse acolo lucruri din Londra lui Dickens – poarta unei închisori, plăcuțe de străzi, lucruri din hanul unde-și petrecea timpul. Sunt și obiecte personale aici – biroul, călimara, lingura de supă.

Pasiunea lui Dickens pentru teatru și importanța lui în epocă nu sunt ocolite. Avem costume, fotografii, ilustrații. la fel, avem și reproduceri după primele apariții ale romanelor, serializate printre reclame și articole.

Interactivitatea nu lipsește: asculți, cu explicații, engleza veche din romanele lui Dickens, te joci cu stereoscopul, mare invenție pe vremea lui Boz, ești întrebat pe o plăcuță ceva dintr-o carte și când o ridici găsești răspunsul. Sunt lucruri mici dar tocmai această implicare face călătoria prin expoziție mai interesantă și mai personală.

Ți se explică, concret și prin reprezăntări vizuale superb realizate, cum era Londra atunci. Care erau problemele, care erau progresele, care era viața de familie a oamenilor, cum era viața lor socială, ce-i pasiona. Mereu este făcută legătura cu cărțile ceea ce ne spune, încă o dată, căt de conectat era Dickens la lumea în care trăia. Aflăm și lucruri personale – cum a vizitat un tânăr la închisoare, care era lista de cumpărături sau cât de mult l-a afectat moartea prematură a cumnatei sale. Un coșciug mic ne amintește de mortalitatea infantilă din perioada respectivă dar și de Little Nell.

O animație reia grafic și dinamic elementele dintr-un tablou cu Dickens și ale sale personaje iar un scurt film - The Houseless Shadow – combină imagini nocturne din Londra contemporană cu textul Night walks. Încă o dată, e teribil de contemporan. Ba chiar muzeul a lansat și o aplicație de iPhone/iPad, Dark London pe numele ei, cu traseele nocturne ale lui Dickens și cu poveștile lor.

Sună a truism și a placă dinainte înregistrată: cum ar fi să existe așa ceva legat de scriitori români? Căt de mult i-ar apropia de noi? Foarte multă lume venise la expoziția cu Dickens, ba chiar trebuia să te programezi pentru a nu se crea aglomerație. Nu erau turiști, erau londonezi care simțeau că fac parte din poveste  - comentau, vorbeau de locurile lui Dickens și de locurile lor dragi, de familii, discutau detalii din cărți.

Câteva cuvinte despre muzeu, că tot ziceam la început că ar fi păcat să-l ratați. Este muzeul unui oraș care se iubește pe sine. Cel puțin în galeriile cu Londra modernă și contemporană, te izbește firescul lucrurilor. E viața de zi cu zi acolo, într-o manieră care nu te lasă indiferent, interactivă, dinamică, vie. Ai o proiecție interactivă cu apa din Tamisa – dacă pui mâna, primești informații despre ce se găsește în ea (pfu, nu vreți să știți!). Un pantofar de modă veche te provoacă la un quiz interactiv. Este reprodusă o grădină de relaxare cu proiecții ce par tridimensionale.

Ai colțuri izolate fonic unde asculți despre problemele actuale ale orașului, de la imigrație la faptul că nu au unde să-și îngroape morții. Ai Dr Martens expuși la rang de cinste, alături de alte icon-uri ale modei ultimului secol. E muzică, modă, punk și revoltele din Brixton, sunt mașini de epocă și Vespa actuale, sunt comunități, e o celulă de închisoare adusă cu totul acolo și multe alte lucruri care te fac să te simți “acolo”.

E un loc unde înțelegi mai multe despre Londra și unde ajungi să o simți aproape, cu toate poveștile și contrastele ei. Mai mult decât atât, ca toate muzeele importante, e un spațiu unde te simți bine. Pe Dickens îl găsiți acolo până pe 10 iunie și își merită din plin cele 8 lire. În restul muzeului intrarea e liberă.

Related posts:

1. Cărţile de la Occupy London
2. Primul film după Charles Dickens
3. The lamb and flag – unde beau bere Dickens, Butler şi Dryden

Diana poartă şi numele de Florina, e drept, dar nu e nici pe departe o floricică plăpîndă, înclinându-se firavă în bătaia vântului. E delicată, dar nu are fragilitatea păpuşilor de porţelan. E puternică şi sigură pe ea, dar nu te striveşte cu forţa ei. Îţi poate vorbi ore-n şir, cu aceeaşi lejeritate, despre conflictul din Orientul Mijlociu şi implicaţiile sale politice, precum şi despre ultima colecţie de eşarfe Hermès. În aceeaşi măsură, ştie şi să tacă, să asculte, să-ţi devină un sfătuitor înţelept şi nepreţuit. Dar, mai presus de toate, Diana e povestitorul par excellence – odată ce i-ai încredinţat povestea ta, poţi fi sigur că e pe mâini bune. Citiți și interviul nostru cu ea. 

Însă, după ce a scris cu generozitate poveştile oamenilor pe care i-a întâlnit, Diana se opreşte asupra sieşi, privind analitic şi detaşat, redând apoi, una câte una, poveştile propriei inimi, cu toate bucuriile, durerile şi întrebările ei. Cartea este construită ca o sală a oglinzilor, în care, chiar în centru, se află ea (sau, mai degrabă, inima ei). Prin fiecare dintre cele 44 de poveşti care alcătuiesc volumul, descoperim o altă frântură din Diana şi, odată cu aceasta, o parte din noi mai iese la iveală, fiecare poveste devenind oglindă pentru cititor, acesta fiind forţat să se privească în toate ipostazele emoţiilor sale. În fapt, este vorba despre un mozaic format din bucăţi mici de suflet, care adunate – asemeni bucăţilor de sticlă colorată care formează mozaicul unei lămpi Tiffany – o compun pe Diana şi, prin extensie, pe oricare dintre noi.

Subtitlul cărţii este „Lecţii de viaţă şi de iubire pentru fetele single”, dar să nu vă închipuiţi acum că avem de-a face cu cineva cocoţat pe-un piedestal, care nu are nimic mai bun de făcut decât să se uite la noi şi să ne dea lecţii. Diana nu face altceva decât să împărtăşească cu noi maturitatea şi prospeţimea scriiturii sale.

Fetele single încearcă mereu, ca un scamator, să ţină în aer imaginea lor de femeie ideală, jonglând cu mai multe farfurii decât pot duce: carieristă, gospodină, sportivă, umăr de plâns, expertă în bancuri. [...] Încercările bărbaţilor de a ne impresiona se lovesc de zidul încăpăţânării noastre de a nu fi, sub nici un chip, impresionabile. [...] Suntem fericite, independente, ne deschidem singure uşile, ne ţinem singure hainele, ne tragem singure scaunul, ne plătim, bineînţeles, singure nota. Ca la fotbal: noi centrăm, noi dăm cu capul, noi apărăm golul. [...] Să ceri ajutor unui bărbat, fie că e vorba de o valiză, de o uşă sau de o inimă rănită, e un gest de mare curaj pentru o femeie a secolului XXI.

Observator fin al lumii exterioare, dar şi al propriei lumi interioare, luându-şi distanţa cuvenită faţă de poveştile sale, ea ne deschide încăperile sufletului, una câte una, şi ne poartă cu ea prin fiecare nefericire, fiecare dezamăgire în dragoste, fiecare „fluture în stomac”, dar fără încrâncenare, fără ură, fără resentimente. Mai mult, accentuează mereu cât de important este să ai puterea de a te bucura de poveştile altora, de finalurile lor fericite.

Prin cuvinte meşteşugite şi comparaţii neaşteptate (dragostea este, pe rând, fie „o zi de trafic intens dintr-o metropolă aglomerată”, fie, în termeni bursieri, „cel mai «volatic activ» din lume”), cu umor şi sinceritate, Diana ne pune în faţă un cufăr al memoriei, îndemnându-ne să cotrobăim prin el şi să scoatem la iveală toate amintirile dureroase sau, dimpotrivă, minunate, să le privim, să ni le asumăm şi, apoi, să… mergem mai departe.

Privită la alţii însă, durerea este un fel de operaţie predată pe viu, ca o disecţie la microscop pe un organism care încă mai mişcă. „Iată cum arată iubirea.” „Iată cum arată o iubire distrusă.” „Iată cum arată doi oameni care s-au iubit cândva cu pasiune şi care acum îşi petrec timpul căutând modalităţi de a-şi scoate reciproc ochii cât mai lent şi mai chinuitor cu putinţă.”

„Parcă ai fi scris despre mine”, spune o cititoare. „Exact asta am păţit şi eu”, adaugă o alta. Mă alătur şi eu mulţimii de cititoare care se regăsesc măcar într-una dintre poveştile din carte. Pe rând, am trecut – într-o formă sau alta – prin fiecare dintre poveşti: de la aşteptare, iubiri imposibile sau pur şi simplu, neîmpărtăşite, iubiri bolnăvicioase, inimi făcute bucăţi, trădări, despărţiri dureroase, căderi în gol de la înălţimea propriilor aşteptări/iluzii, la dragostea blândă, vindecătoare, împlinită. Dar, mai presus de orice, am trecut prin momentele, zilele, uneori anii care s-au desfăşurat între aceste iubiri. Perioadele acelea în care a trebuit să ne analizăm, să ne recompunem, să (re)învăţăm să fim singure şi să ne (re)luăm în stăpânire firul vieţii – pus până atunci în palma altuia –, dar şi locurile pe care le străbatem.

Privind retrospectiv, mi-aş fi dorit totuşi ca bărbaţii care nu m-au iubit să-mi spună adevărul. [...] Să-mi spună motivul. M-ar fi durut mai puţin decât minciunile lor banale şi aş fi înţeles, poate, că sunt prea anostă, prea lipsită de strălucire, prea plictisitoare, prea lipsită de umor, prea neasemănătoare cu tipul lor de femeie, prea grasă ori prea slabă sau orice altceva. N-ar fi fost un gând plăcut, dar aş fi ştiut exact ce mă doare. Trăind în ceaţa confuziei, am crezut că sunt toate cele de mai sus. Şi m-au durut toate, pe rând.

De câte ori nu ni s-a întâmplat să nu ne mai putem gândi la un oraş – pentru că e oraşul „lui”, să nu mai putem intra într-o cafenea – pentru că era „a noastră”, sau să trecem pe o anume stradă, deoarece ne reaminteşte, iremediabil, de „el”? Cea mai mare victorie este, poate, când strada „lui” redevine doar o stradă din centrul unei capitale aglomerate şi cel mai scurt drum pentru a ajunge din punctul a în punctul b. Şi când ştii că eşti pregătită pentru o nouă iubire.

Singurii care au cu adevărat dreptul să ne citească pielea şi să ne mângâie linia vieţii sunt bărbaţii pe care avem, fiecare, răbdarea de a-i aştepta şi de a-i iubi. [...] Îmi place să cred c-am învăţat să fac loc iubirii în viaţa mea, dar încă mă mai răsfăţ cu plăcerea de a aştepta anumite lucruri şi anumiţi oameni. Fără teamă, doar savurând bucuria sosirii lor într-o viaţă pe care m-am străduit s-o chivernisesc cât mai atent.

Astfel, după ce călătorim pe mai multe continente, dar şi în epoci diferite – anii ’20, dând pagină cu pagină, la final ne punem bagajele jos, respirăm adânc şi tragem linie: două lucruri am înţeles din cartea Dianei – 1) Când găseşti pe cineva care te înţelege, care ştie să-ţi „citească” povestea, ţine-l aproape! şi 2) Niciodată, în dragoste, nu vei putea ţine lângă tine pe cineva care nu vrea să stea, care nu simte asemeni ţie, pentru că (după cum spunea cu blândeţe bunicul autoarei) „niciodată, dar absolut niciodată, doi oameni nu se iau, dacă nu li se potrivesc poveştile”…

Related posts:

1. 77 de reţete celebre şi poveştile lor
2. The Books They Gave Me – poveștile de dincolo de povești
3. Marius Ghenea ne spune cate ceva despre antreprenoriat

Povestea asta e doar un motiv în plus pentru care proiectul a A year of reading mă face invidioasă. Inițiativa lui Ann Morgan, o jurnalistă independentă din UK, se poate rezuma în câteva cuvinte: Ann s-a hotărât ca în 2012 să citească ceva din fiecare țară din lume. O bucățică de literatură: roman, în principiu, dar se mulțumește și cu o nuvelă sau o povestire scurtă, ori o poezie. Apoi, pe blogul ei, ne povestește despre ce-a citit.

I want to read a story from Swaziland, a novel from Nepal, a book from Bolivia, a… well, you get the picture.

It’s going to be tough — according to the Society of Authors, only 3 per cent of the books published in the UK each year are translations. There are plenty of languages that have next to nothing translated into English. Then there are all the tiny tucked away places like Nauru and Tuvalu (I know, I hadn’t either), where there may not be much written down at all.

Din România, spre exemplu, a citit Băiuțeii, de Filip și Matei Florian.

Găsiți lista în întregime lista de lecturi pe care Ann și-a propus-o pentru 2012 aici. În caz că aveați chef să citiți ceva din Rwanda și nu știați de ce să vă apucați.

Foto de aici

Related posts:

1. Hatchet Job of the Year – pentru acele cronici de carte delicios de răutăcioase
2. World Book Night: când cărţile se împart global şi gratis
3. Go away, I’m reading.

Astfel că, deşi cu un titlu atractiv şi cu o copertă ce trimite la filmele poliţiste din anii ’50 sau poate la clasicul Casablanca, nu am sperat ca în cel mai recent roman al lui Stelian Tănase, Moartea unui dansator de tango, să întâlnesc în sfârşit o scriitură eliberată de obsesia de a evidenţia ororile sistemului, o carte ce nu îţi mai pune în faţă o pancartă pe care scrie „aşa trebuie să gândeşti şi să simţi despre ce a fost înainte de ’89”. Tocmai pentru că nu jigneşte inteligenţa cititorului şi îl lasă să descopere singur, dacă vrea, ce a însemnat pentru România căderea sub comunism, efectul este mult mai mare decât dacă ar fi fost o critică ostentativă. Moartea unui dansator de tango este o carte despre crepusculul unei epoci boeme, care încă îşi permitea să mai viseze: anii ’40, ce păstrau farmecul interbelicului şi prevesteau, dar într-un mod destul de naiv, „căderea în istorie”.

Stelian Tănase reuşeşte să dea formă unuia dintre cele mai consistente şi pitoreşti personaje ale sale, dar şi ale literaturii române contemporane: Gogu Vrabete, zis Tango. În definitiv un ratat, fără un rost al lui, Gogu există cu adevărat doar în weekend, când îşi pune pantofii de dans şi, la salonul lui Akim, se transformă într-o vedetă. Era un privilegiu numai să dai mâna cu nr. 1 în ale dansului şi, prin abilităţile sale de dansator, reuşise să-i câştige respectul chiar temutului Cairo, un „gangster”.

Erau încă vremuri în care bărbaţii, fie ei şi mici coţcari, îşi reglau conturile printr-un concurs de dans. Dar Vrabete este un personaj pe care istoria nu vrea să-l lase prea mult în această stare de graţie. Un fel de Vădastra al lui Eliade, dar şi un Ştefan Viziru care tot încearcă să evadeze din timp, Vrabete, descris cel mai adesea prin tuşe caricaturale, este mereu ajuns din urmă de Istorie. Aceasta, necruţătoare, îi ia lucrul cel mai de preţ, chiar abilitatea de a dansa. Crudă ironie, Vrabete, temându-se că, în război, ar putea fi rănit şi n-ar mai putea dansa, recurge la o metodă pe care o aplicau mulţi: s-a dus la un anume doctor Weiss, pentru a-i face o mică intervenţie chirurgicală la picior, care să-l scape de armată, dar fără să-i lase urme iremediabile. Evident că ghinionul îl urmăreşte, şi Gogu rămâne şchiop de un picior: „Lui Weiss i-a tremurat mâna auzind la radio că a căzut Parisul. Îşi făcuse studiile acolo”.

[Gogu] juca la cazinoul istoriei un rol simplu. Curva care face cărţile l-a distribuit în prost.

Gogu pare permanent în paralel cu Istoria, iar Stelian Tănase accentuează acest aspect printr-o serie de contrapuncte: de câte ori se întâmplă ceva important în lume, Gogu este prins ori în vreo afacere meschină, ori se luptă „eroic” pentru vreun principiu pe care îl crede vital. Un exemplu sugestiv: ridicat de comisarul Ţepeluş cu pretextul că-l prinsese făcând contrabandă, dar vrând, de fapt, să ştie de unde îşi procură acesta cravatele care făceau furori în localuri, „Gogu al nostru s-a purtat eroic”. În vremea aceasta, avea loc, pe plan mare, întâlnirea între Ribbentrop şi Molotov. „Lumea ieşea din ţâţâni. Ce dacă! Într-o mahala din Bucureşti se discuta aprins la Poliţie despre nodul cravatei.”

Lui Gogu şi celor din grupul lui nu le păsa de ce se petrece în afară. Considerau, pesemne, că la ei nu are cum să ajungă acea realitate. Pentru ei, universul era format de mahalaua din zona intersecţiei Griviţa cu Buzeşti, iar axis mundi-ul lor era o speluncă în care se aduna tot felul de lume: interlopi, ex-boxeri, hoţi, dar şi fanţii. Plus o figură boierească, Mişu Banu, atras de vulgarităţile mahalalei.

Nu numai Gogu Vrabete este un personaj pitoresc, ci şi cei din grupul său: boierul Mişu, care lăsa baltă orice petrecere de lux pentru lumea colorată a localului lui Akim; gazetarul Nazarie, care făcea reportaje senzaţionaliste şi care scria prolegionari sau procomunişti, cu fervoare, în funcţie de cine era la putere; Prafu Jumară, cel cu poveştile despre gangsteri din America. Mai este şi flaşnetarul Sake, zis Skeletu’, despre care se spunea că avea 247 de ani şi despre care Stelian Tănase a citit în arhive. Când în sfârşit moartea, sub chipul unei explozii, s-a milostivit de el, a fost înmormântat împreună cu papagalul său, pentru a fi împreună pentru eternitate.

Lumea conturată de Stelian Tănase este parcă desprinsă dintr-un film diferit de cel al războiului. Cu ameninţarea permanentă a morţii, oamenii devin şi mai avizi de viaţă, vor să trăiască intens ceea ce ar putea fi ultimele clipe. Astfel că Bucureştiul anilor ’40 este un oraş viu, animat, efervescent, ca într-un film cu Humphrey Bogart:

Nu-ţi imagina un oraş cenuşiu, posomorât şi înfricoşat. Ne distram de minune. Spectrul morţii dădea vioiciune şi îmbujora obrajii. Viaţa de noapte era extrem de agitată. Se dansau conga şi foxtrot, de bani nu ducea nimeni lipsă. Localurile ocupate nonstop. Teatrele dădeau spectacole cu săli pline. În magazine se înghesuia lumea”.

Lipsit de visul de a fi dansator, lui Gogu nu-i rămâne decât să se descurce cum poate. Devine bişniţar, contrabandist, chiar şi un fel de proxenet. Nu ezită nici să facă afaceri cu bucăţi din trupurile de morţi, după dezastrul provocat de bombardamentul din 4 aprilie 1944. Pentru că „era mare ruşine” să n-ai pe cine duce la groapă, Gogu le făcea rudelor rost de cadavru, scotocind prin ruine după resturi umane. Dar nici această tragedie nu a ţinut prea mult, a fost trecută repede în subsol, iar cârciumile şi terasele s-au umplut la loc, pentru că „bucureşteanul nu era obişnuit cu nenorocirile” şi „s-a apucat de ce ştia mai bine: de trăit”.

Întotdeauna în contratimp cu istoria, Gogu, în plină tragedie bucureşteană, în plin spectacol al morţii, găseşte iubirea. Şi nu orice iubire, ci una pasională, împinsă înspre patologic, pentru dansatoarea Larisa. „Amorul era pentru Gogu  un tango patatic, un ritual, o scenă violentă. O sfâşiere, un cuţit înfipt în carnea celuilalt, moarte de om.”

Moartea unui dansator de tango, alcătuită pe structura unei naraţiuni clasice la persoana a treia, îmbinată cu notări ca de proces-verbal, denotând aplecarea scriitorului către studiul arhivelor, căruia i-a dedicat ultimii douăzeci de ani, este o carte nu numai despre România anilor ’40, ci şi despre un anume fel de a fi al românilor, etern valabil: un „talent” special de a se strecura cu bine din faţa încercărilor istoriei, o descurcăreală care adesea elimină simţul onoarei sau chiar demnitatea, un bun instinct de supravieţuire, dar ucigaş al valorilor.

Related posts:

1. Dramă, dans și erotism – Primăvara la Roma a doamnei Stone la Teatrul Mic
2. unelte de dormit – istoria unui învins
3. Istoria, poveste a femeilor. Purificare.

Înregistrarea a fost realizată de BBC, în Londra, pe 7 decembrie 1938, la doar câteva luni după ce fugise din Austria ocupată de naziști. Freud avea 81 de ani și era bolnav de un cancer la maxilarului care îl împiedica să vorbească foarte fluent (un an mai târziu, când durerile au devenit insuprotabile, îl ruga pe doctorul său să îi administreze o injecție letală), așa că s-ar putea să fie greu de înțeles, deși vorbește engleză. Așa că iată și traducerea:

I started my professional activity as a neurologist trying to bring relief to my neurotic patients. Under the influence of an older friend and by my own efforts, I discovered some important new facts about the unconscious in psychic life, the role of instinctual urges, and so on. Out of these findings grew a new science, psychoanalysis, a part of psychology, and a new method of treatment of the neuroses. I had to pay heavily for this bit of good luck. People did not believe in my facts and thought my theories unsavory. Resistance was strong and unrelenting. In the end I succeeded in acquiring pupils and building up an International Psychoanalytic Association. But the struggle is not yet over. Sigmund Freud.

via

Related posts:

1. Ascultă-l pe Stephen King citind din noul lui roman
2. Diana-Florina Cosmin: “Am curaj să merg singură până la celălalt capăt al lumii”
3. David Foster Wallace: “I’m not getting ready to jump off a building or anything”

Infografic: cele mai citite cărți din lume.

Interviu cu Alastair Reynolds, despre Blue Remembered Earth (nu-l veți putea citi în întregime, apărând doar în versiunea tipărită a revistei, dar câteva întrebări și răspunsuri interesante sunt).

Te-ai întrebat vreodată la ce viteză citești? Află aici, deși rezultatele se bazează pe un test în limba engleză.

Despre cum cărțile despre Hitler sau Henry al VIII-lea sunt instant best sellers.

Top 10 romane istorice.

Cum sa scrii flash fiction. Ce e flash fiction? Tot acolo afli.

De ce nu mai sunt scriitorii tineri influențați de clasici?

Portocala mecanică a împlinit 50 de ani. La multi ani, Alex!

O farsă pe Twitter l-a omorât pe Gabriel Garcia Marquez. Doar pe Twitter, desigur.

Despre cât de popular mai e John Updike, la doar trei ani de la moartea lui.

Top 10 cărți scrise sub pseudonim.

Fandomul contează: cum își taxează cititorii autorii preferați atunci când sunt dezamăgiți.

Cât de mult suntem influențați de personajele din cărțile pe care le citim?

De gustibus, desigur, dar acum, serios. Cui nu-i mai place Val Kilmer?

Game of Thrones: preview la jocul video.

Rubrici de sfaturi scrise de autori celebri, pe care ne-ar plăcea să le citim.

Cărți de făcut cadou mamei, varianta 1. Varianta 2, aici.

Și cele mai rele personaje literare feminine.

Cum devii managing editor la o revistă. În caz că te-ai plictisit de jobul tău.

Fotografii amuzante cu autori foarte serioși.

Autori celebri care au fost colegi de cameră.

Unde se duc e-book-urile când se duc?

De ce gramatica și ortografia greșite prind?

Va schimba felul în care citim în epoca digitala felul în care înțelegem lumea?

E-readerele oferă cititorului de literatură erotică mai multă intimitate. Sau…?

10 biografii de pus pe to-read list.

Simplu, dar suculent: confesiunile unui cronicar de cărți.

Te duci la o conferință pentru scriitori? Iată cum poți să scapi cu viață.

Îți cauți de muncă? Tumblr angajează editori.

Despre magia titlurilor formate dintr-un singur cuvânt.

Pe drum, Kerouac și Marlon Brando: povestea unui film care n-a mai fost.

Related posts:

1. Carti in .com/.co.uk (17-24 mai)
2. Carti in .com/.co.uk (26 iunie – 2 iulie)
3. Cărți în .com/.co.uk (19-26 iulie)

Aşa-zisa criză identitară din proza şi eseistica lui Norman Manea nu cred că e în nici un caz o criză, ci o problematizare.

Şi Ion Vianu a intervenit atunci cînd Norman Manea a afirmat că se simte aproape de Sebastian (la fel ca Sebastian, Norman Manea e un model de intelectual sceptic, după cum a menţionat Paul Cernat):

Norman Manea îi spune lui Eliade ceea ce Sebastian n-a putut.

Invitaţii au vorbit despre condiţia de exilat a lui Norman Manea (condiţie care nu are numai părţi negative), dar şi despre receptarea sa foarte slabă în anii ’90, idee care a condus la o discuţie despre cît de liberă şi deschisă era de fapt societatea românească în urmă cu doar cîţiva ani. În opinia lui Paul Cernat, Norman Manea oferă o lecţie despre ce înseamnă să nu faci compromisuri într-o lume a tuturor compromisurilor, „într-o lume în care mulţi sînt tentaţi să facă pact cu facilul”.

Norman Manea e un scriitor sobru, literatura sa e şi o literatură a traumei, un exemplu de asumare tenace a identităţii paradoxale, provocatoare, marginal-centrale, e un scriitor pentru neliniştea noastră, dar şi un intelectual pentru neliniştea noastră

Iar Norman Manea continuă și completează:

Atunci cînd visam să fiu scriitor, nu doream deloc, dar deloc să fiu scriitor politic. Prin temperament sînt evident mai aproape de Proust, prin destin, într-un fel, am fost nevoit să accept absurdul.

Receptarea în America a romanului Întorcerea huliganului a fost surprinzătoare. Nu numai că nu s-a gîndit nimeni că este o incriminare a lui Eliade, dar Los Angeles Times mă acuza că, de fapt, promovez un mit al lui Eliade. Aşa s-a citit acolo. E adevărat că am primit şi o scrisoare de la o mare scriitoare americană în care îmi reproşa că mă refer doar la textele sale politice, şi nu caut şi în literatura autorului. Încheia spunînd că e vorba de două persoane diferite. Nu e vorba de două persoane diferite, ci de mai multe euri şi i-am amintit doamnei respective să nu confundăm niciodată persoana socială a scriitorului cu cel care stă în camera lui şi creează.

Intenţia mea cu cartea Captivi era să-l fac pe cititor să devină el însuşi un captiv, să simtă toată presiunea şi tensiunea, opresiunea captivităţii. Şi nu doar a captivităţii exterioare, care era evident formulată, dar şi a captivităţii interioare.

 

Related posts:

1. Norman Manea revine în România pentru un tur de forță
2. Antologie despre scris. Powered by Norman Manea
3. Interviu – Ștefana Czeller: “Lecția cea mai importantă pe care mi-a oferit-o presa este că viața chiar bate literatura”

1. Unde găsești toate lucrurile frumoase pe care le pui pe wall-ul nostru de Facebook bookaholic?

Descopăr pe internet – să trăiască 1000 de ani, liber! – lucruri minunate legate de cărți, scriitori, biblioteci etc. și totul pleacă de la o simplă căutare a unui titlu sau autor. Dacă ar fi după mine, care mă entuziasmez foarte tare când descopăr aceste lucruri faine, aș posta pe wall-ul vostru zeci de imagini și link-uri. Mă abțin, totuși.

2. Cum arată biblioteca ta? Și cum ai vrea să arate?

Biblioteca mea este plină cu cărți minunate, cu clasici, cu ediții rare, albume de artă, ghiduri de călătorie, romane istorice. Mi-ar plăcea să fie mai bogată în SF-uri și romane polițiste.

3. Care sunt cele mai dragi cărți din copilărie?

Toate cărțile copilăriei mele au fost extraordinare, dar cele mai dragi sunt: “Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” de Nikolai Nosov, “Împărăția oglinzilor strâmbe” a lui Vitali Gubarev (hmm…ce-mi plăceau rușii!), “Legendele Olimpului” și “Legenda valaha” de Alexandru Mitru, “Cei trei veseli năpârstoci” scrisă de Vlad Musatescu, romanele de capă și spadă ale lui Dumas, Zevaco și Feval.Și a mai fost o carte în care exponatele dintr-un muzeu prindeau viață într-o noapte și aveau parte de o aventură extraordinară, dar nu-mi mai amintesc titlul (mă scuzați, așa e la bătrânețe).

4. Ce carte te așteaptă acum pe noptieră?

“Blues pentru o pisică neagră” – Boris Vian

5. Unde, cât și cum citești?

De obicei citesc acasă, dar locul preferat este în grădina bunicii mele, într-un hamac de sub un vișin bătrân, locul perfect pentru citit și visare. Recunosc că nu citesc atât de mult pe cât mi-aș dori, dar, atunci când o fac, citesc cu pasiune și interes, până când ochii mei miopi și usturanzi (am drepturi de autor pentru acest cuvânt ) mă avertizează că trebuie să mă opresc pentru un timp.

6. Ce obiect ai face cadou unui bookaholic adevărat?

Un coș cu cărți, ceaiuri care să facă lectură mai aromată, CD-uri cu muzică clasică și jazz pentru un fundal sonor plăcut în timpul lecturii, rame de baga pentru ochelarii de care sigur va avea nevoie la un moment dat și o mâță leneșă și pufoasă, companionul ideal al bookaholicului.

7. Dacă ai putea să stai la o cafea cu un autor, român sau străin, care ar fi acela și ce l-ai întreba?

Tare mult aș fi vrut să stau de vorba cu Adolfo Bioy Casares, la o cană de ceai sau un mojito. L-aș fi întrebat ce i-a plăcut mai mult, cartea sa “La invencion de Morel” sau filmul făcut după ea “L’anne derniere a Marienbad“? Glumesc, desigur. Mi-ar fi plăcut să vorbesc cu el despre parfumul Argentinei de altădată, prietenie și inspirația sa fenomenală pentru proză fantastică.

8. Fă-ne un top 5 al cărților tale preferate.

Nu cred că voi putea face vreodată un astfel de top, îmi este pur și simplu imposibil.Îți pot spune că preferata mea rămâne literatura fantastică și iubesc scriitorii sud-americani pentru marea lor maestrie de a scrie acest gen. Cărțile lui Casares, Marquez, Cortazar, Borges sunt sublime. Teatrul lui O’ Neill și Tennessee William se află printre preferințele mele și îmi place literatura SF pe care o îndrăgesc încă din copilărie, când am descoperit Colecția “Povestiri științifico – fantastice”.Și acum mai visez cu ochii deschiși la un extraterestru înalt, frumos și albastru.

Related posts:

1. Ce citesc bloggerii care călătoresc mult: Cezar Dumitru, Imperatorul
2. 20 de lucruri care s-ar fi întâmplat dacă Chuck Norris ar fi fost personaj literar
3. 15 prietenii frumoase din literatura

Pentru sute de ani, negrul s-a situat în Alteritate, o alteritate pe care cei ce s-au dovedit mai puternici nu au dorit să o cunoască, ci să o supună. Apropierea de „Celălalt” capătă, astăzi, configuraţii diferite, abordările cele mai frecvente arătînd cît de puţin se cunoaşte din mentalitatea celor provenind din spaţii considerate multă vreme doar ca exotice (Edward Said, Gayatri Spivak, Homi K. Bhabha sînt printre cele mai cunoscute voci care atrag atenţia asupra necesităţii de a ieşi dintr-o perspectivă europocentristă şi de a ne apropia de alte spaţii culturale cu deschidere).

Toni Morrison, prima scriitoare de culoare care este recompensată cu Premiul Nobel, în 1993, face parte dintre vocile care au reuşit să aibă un ecou, prin cărţile sale despre experienţa sclavilor africani, aduşi, în aşa-numitul Middle Passage, în America, pentru a îndeplini cele mai înjositoare munci, în cele mai aspre condiţii. Scrierile despre experienţele sclavilor afro-americani fac, încă de la primele naraţiuni, apel constant la memorie, sugerează Toni Morrison, sînt scrieri autobiografice, prin care se doreşte a se arăta atît o experienţă personală, dar care este totuşi, un simbol al suferinţei întregii rase, cît şi a-l convinge pe cititor că sclavii posedă o umanitate care le-a fost refuzată pe nedrept.

Totuşi, aşa cum punctează Toni Morrison, într-un articol numit „The Site of Memory”, stilul acestor scrieri a fost, multă vreme, unul care a evitat descrierile de scene prea violente sau detalieri ale momentelor suferinţă, pentru a satisface un anume gust al publicului vremii. Noul tip de scriitură afro-americană, aşa cum îl vede Toni Morrison, este unul care trebuie să aibă curajul să dea jos acel văl, pentru ca experienţele prin care au trecut sclavii să poată să aibă un impact cît mai puternic.

În romanul Beloved, scris în 1987 şi cîştigător al unui prestigios Premiu Pulitzer (apărut şi la noi, cu titlul Păcatul, la Editura Lider, în 2007), Toni Morrison transpune ideal teoria necesităţii ruperii vălului, a „dez-vrăjirii” lumii (în termenii lui Marcel Gauchet), în ceea ce priveşte modalitatea de prezentare a experienţelor sclavilor. Ceea ce face totuşi ca acest roman să fie mai mult decît un simplu document, fie el unul alcătuit cu acurateţe, brutal de sincer şi de direct, este transpunerea faptelor de o cruzime inimaginabilă într-un context romanesc în care sînt de apreciat atît construcţia personajelor, cît şi arta dialogului, precum şi o tehnică narativă foarte bine alcătuită, amintind de fragmentarea planurilor, de inserţia de momente din trecut în planul prezent, aşa cum întîlnim, de pildă, la Faulkner.

Beloved este un roman care se remarcă, aşadar, printr-o importanţă acordată şi nivelului estetic, talentul autoarei observîndu-se în puterea de a transmite un mesaj social puternic, fără însă a neglija latura estetică, aşa cum, de pildă, Harold Bloom considera că o face literatura încadrabilă în direcţia multiculturalistă.

Lumea sclavilor este o lume distopică, în care mamele îşi refuză pornirile de afecţiune faţă de proprii copii, ştiind că, mai devreme sau mai tîrziu, le vor fi luaţi. Baby Suggs, soacra lui Sethe, personajul central al romanului lui Morrison, se numără totuşi printre mamele norocoase care au reuşit să se bucure de prezenţa unuia dintre copii, Hale, timp de 20 de ani…

Mecanismul de refulare a amintirilor dureroase funcţionează şi ca o anulare a oricărui gînd îndreptat spre viitor. Morrison indică astfel că acceptarea şi analiza trecutului sînt vitale pentru ca aceia care au un trecut atît de marcat să poată cu adevărat să îşi formeze un viitor. Simbol al sclaviei trecute, Sweet Home, ferma de la care a fugit Sethe, apare permanent în discuţiile cu sclavii care au trecut şi ei pe acolo. Amintirea a ceea ce a fost revine în prezent, fără a putea fi cu adevărat uitată. Ceea ce Toni Morrison sugerează astfel este imposibilitatea de a şterge acest moment din istoria şi identitatea afro-americanilor, indiferent cîte generaţii libere se vor succeda.

Blocajul asupra memoriei funcţionează atît de puternic în cazul lui Sethe, încît nu îşi mai poate aminti bine figurile copiilor ei, doi băieţi care fugiseră de la vîrsta de 13 ani, şi fetiţa, de nici doi ani, pe care a ucis-o atunci cînd, după ce fugise de la Sweet Home, se află iar ameninţată de perspectiva de a fi prinsă şi adusă înapoi. Disperarea la gîndul că şi copiii ei vor avea aceeaşi soartă o împinge la un asemenea act, încercînd să o omoare şi pe cealaltă fiică, Denver, însă este prinsă înainte de a o face.  Îi este ruşine că nu-şi poate aminti figurile propriilor copii şi că îi vin minte amintiri întîmplătoare, fragmente în care îi apar copaci şi plante de pe drumul pe care fugea de la Sweet Home.

Materializat în apariţia unei tinere, Beloved, trecutul ameninţă să o lase pe Sethe fără nici o putere de viaţă. Trăirea alături de o fantomă a trecutului fără însă a fi conştient de ea (simptomatic este faptul că Sethe îşi dă seama destul de tîrziu de faptul că Beloved este spiritul fiicei ei ucise, încarnată acum sub forma unei tinere de 19 ani, cît ar fi trebuit să aibă dacă era în viaţă) are drept consecinţe anularea oricărei şanse la o existenţă normală.

Dezechilibrul produs de readucerea la viaţă, într-un mod atît de nesănătos, a trecutului este îndreptat, într-un final, de comunitate, care, în sfîrşit, pare că o acceptă pe Sethe, după o lungă perioadă în care fusese marginalizată.

Discursul postcolonial, în cadrul căruia Toni Morrison reprezintă o voce puternică, încearcă să restabilească o imagine a populaţiei de culoare dincolo de limitele stereotipului. Evoluţia negrilor (în America), începînd cu mişcările naţionaliste din anii ’60 pînă la dezvoltarea lor pe numeroase paliere ale sferei artistice, arată că identitatea lor nu mai este condamnată să se rezume la o schemă procustiană şi că exploatarea trecutului în scopul transfigurării lui pe plan artistic – de la literatură la muzică sau film – se dovedeşte a avea printre cele mai benefice efecte în prezent.

Related posts:

1. Un posibil Paradis cu Toni Morrison
2. 2011 în cele mai faine cărţi – pentru mine (Mădălina)
3. Cărți în .com/.co.uk (13-20 aprilie)

Poveştile care creează legătura între cei de un neam trebuie să fie spuse mai departe, ele sînt cele definitorii pentru coordonatele unei fiinţe:

Singurul lucru pe care oamenii îl au în comun sînt poveştile. Cînd spui că doi oameni sînt din acelaşi neam, înseamnă că au ascultat aceleaşi poveşti.

Din păcate, poveştile care îi unesc pe armeni conţin mai întotdeauna ceva tragic, mereu o nuanţă de melancolie şi resemnare: un popor asemănător în multe puncte celui evreu, izgonit şi aflat mai mereu sub ameninţarea unei noi asupriri, aceşti oameni s-au văzut adesea lăsaţi pradă unei sorţi capricioase – momentele de acalmie nu aveau niciodată o siguranţă reală, ci erau umbrite de ameninţarea latentă a unei noi răsturnări de situaţie.

Varujan Vosganian, care abia pe la mijlocul cărţii îşi dedică sieşi un capitol mai amănunţit, după ce cadrul general fusese foarte bine contruit, se vrea un fel de cronicar al oamenilor pe care istoria nu îi va reţine, al acelor oameni ce au suferit în tăcere şi care au încercat să menţină vie o tradiţie şi un mod de viaţă, în ciuda tragediilor. Abia după ce le-a dat lor glas, poate şi autorul să îşi creeze locul său distinct:

În Cartea şoaptelor eu mi-am păstrat locul pe care îndeobşte trebuie să-l aibă povestitorul, acela de a fi o prezenţă întîmplătoare. Nu sînt un personaj al Cărţii şoaptelor şi, chiar fără mine, lucrurile s-ar fi petrecut întocmai.

Atunci cînd, în capitolul al IV-lea, vorbeşte cel mai direct şi realist despre sine, Vosganian simte nevoia de a se apropia de sine tot prin devoalarea mai multor învelişuri. Aceste învelişuri sînt însă unele exterioare – Varujan trebuie să se apropie de departe, dintr-un plan universal, prezentînd un cadru complex al anului în care s-a născut – 1958, nu numai din punct de vedere politic, ci şi cultural. Iată, spre exemplificare:

În Franţa a venit din nou la putere Charles de Gaulle… [...] Israelul se înarmează. [...] Războiul rece a intrat într-o nouă fază dramatică. [...] Libanul şi-a pornit propriul război. [...] SUA îşi lansează seria de sateliţi Explorer şi înfiinţează NASA. [...] Echipa de fotbal Manchester United îşi pierde două treimi din efectiv într-un tragic accident aerian. [...] Un an trist care, cuprins de remuşcări şi încercînd astfel să îndulcească vremurile viitoare, naşte pe Madonna, pe Sharon Stone şi pe blonda păpuşă Barbie“ etc.

Dacă Varujan Vosganian este un personaj în propria sa carte, atunci el joacă, şi acolo, rolul povestitorului, cel care îşi structurează identitatea pornind de la acest rol ce se prefigurează încă de devreme în viaţă. Născut într-un context în care posibilitatea unei tragedii era încă îndepărtată, dar şi într-un timp în care oamenii păstrau vie în ei amintirea ororilor trecute, Varujan ascultă şi observă, reţine şi interiorizează poveştile, gesturile, faptele „armenilor copilăriei mele“, pentru ca, apoi, să le dea o coerenţă. Poziţia aceasta, de armean care nu a suferit direct ororile, dar a observat îndeaproape efectele, este cea ideală pentru a-l transforma în povestitor. Misiunea sa de povestitor este întrevăzută chiar de către Setrak, bunicul său din partea mamei:

Cine a suferit nu poate spune povestea aşa cum a fost, ci doar propria poveste. Cine a suferit nu poate înţelege. Şi nici cine duşmăneşte nu poate înţelege.

Vosganian creează figuri pitoreşti, dovedind un real talent portretistic, personajele sale fiind înzestrate cu trăsături care le fac compatibile cu un cadru romanesc. Bunicul Garabet (de departe „personajul“ său preferat), bunicul Setrak, unchiul Sahag Şeitenian, prieteni de-ai bunicilor săi, precum Vrej Papazian, şi mulţi alţii nu se pierd într-un şir colectiv al poporului armean, ci devin eroi cărora autorul le acordă o atenţie deosebită.

Varujan nu vrea să afle, de la bunicul Setrak sau de la celălalt bunic, Garabet, lucruri despre sine, ci vrea să le recreeze lumea şi poveştile. Abia atunci se poate cu adevărat descoperi pe sine, abia atunci îşi poate înţelege unele pasiuni sau preferinţe pe care le are încă din copilărie – de pildă, obiceiul de a urmări mersul caravanelor este strîns legat de ocupaţia predilectă a „armenilor copilăriei mele“, negustoria:

Mă amestecam printre caii despovăraţi, printre focurile în jurul cărora dansau, sărind peste flăcări, în ritmul tobelor şi al zurnalelor, printre făpturile care moţăiau, tresărind în mersul lor care nu adormea niciodată“.

În mijlocul acestei lumi readuse în prezent apare întotdeauna clară figura celui care povesteşte: cel mai adesea, amintirile sînt din perioada copilăriei, iar descoperirea realităţii se face cu o uimire şi cu o receptivitate niciodată pierdute.

A te descoperi în totalitate, a nu mai păstra nicio urmă de îndoială asupra propriei persoane nu este nici posibil, şi nici verosimil pentru o fiinţă care mai are încă de explorat universul din sine şi cel din afara sa. Altfel, siguranţa asupra tuturor unghiurilor şi a nuanţelor din propria persoană ar anunţa, după cum se sugerează în Cartea şoaptelor, sfîrşitul:

Atunci cînd te înveţi pe de rost, cînd devii atît de previzibil încît te poţi recita pe dinafară, ca pe o poezie, cu început şi sfîrşit, ba chiar şi cu rime, atunci e timpul să mori“.

Related posts:

1. Cum ne-am petrecut sfârșitul istoriei cu Fukuyama
2. Cartea de nisip sau cartea infinită
3. Despre capcanele istoriei cu Lucian Boia: elita intelectuală între 1930-1950