Să citeşti un roman englezesc de secol XIX poate fi plictisitor, extravagant, delectabil, enervant sau dimpotrivă. Să ţi se vorbească însă despre el e, mai de fiecare dată, o plictiseală.
Am început să citesc Jane Austen pentru că numele ei declanşează foarte des grimase greu de controlat şi foarte simplu de citit. Şi bărbaţii şi femeile fac asta, ele, ce-i drept, mai rar. Nu neapărat pentru că i-au citit din scoarţă în scoarţă romanele, ci, dacă nu din solidaritate feminină, măcar pentru că încearcă o senzaţie de posibil confort emoţional la gîndul că Mr. Darcy chiar ar putea să existe, indiferent de ce s-ar putea întâmpla cu Colin Firth.
Cît de plictisitoare poate fi Jane Austen, m-am întrebat, şi de ce reacţionează oamenii la ea cum reacţionează? Ok, în linii mari ştim despre ce sînt Pride and Prejudice şi Sense and Sensibility: căsătoria care te salvează de la ruină şi de la o umilă slujbă de guvernantă, satiră socială (şi la ea nu e simplu clişeu dintr-un curs despre realism!), ceva umor destul de sec, şi voluntar şi involuntar, şi un confortabil final fericit în buna şi bătrîna Anglie.
Emma, spre deosebire de romanele astea, porneşte de la un nivel total diferit: nu de la nevoia disperată a unor familii de a găsi partide bune fiicelor, ci povestind despre capriciile unei fete bogate, Emma Woodhouse, care nu vrea să se mărite şi nici nu are vreun interes s-o facă. Ce vrea, în schimb este să le aranjeze altora căsătorii şi să jubileze la reuşita acestor aranjamente. E o formă aparent benignă de divertisment cuplat cu o la fel de aparentă filantropie şi generozitate. De fapt, scenariile pe care le dezvoltă, uneori deloc subtil, sînt capricii riscante ale unei fete bogate, răsfăţate, egoiste şi plictisite. Jane Austen însăşi scria undeva, înainte să se apuce de roman, că are în minte o eroină antipatică tuturor cititorilor:
I am going to take a heroine whom no one but myself will much like.
Emma riscă prea puţin, expuşi şi vulnerabili sînt cei cărora încearcă să le încurajeze simpatii pentru posibili parteneri, evident, de cele mai multe ori nepotriviţi. Cobaiul, ori mai bine spus marioneta cea mai la îndemînă e Harriet Smith, o orfană nu tocmai inteligentă, pe care Emma, mînată de nişte toane paideice, vrea s-o modeleze şi să s-o ţină în preajmă, din lipsa altei companii. Ce face Emma e să-i repete zilnic lui Harriet că merită mult mai mult decît i-ar îngădui-o statutul ei social, foarte modest de altfel. Nimic mai nobil, dacă îndemnurile mai înstăritei ei prietene n-ar ignora cu graţioasă iresponsabilitate realitatea care, la data povestirii (şi nu doar atunci!) se arăta în cu totul alt mod cînd în discuţie intrau chestiunea clasei, a averii şi, implicit, a numărului de variabile pe care aceste combinaţii le permiteau.
Emma o încurajează pe Harriet să refuze cererea în căsătorie a unui fermier, Robert Martin, prea grosolan şi prost plasat pe scara socială după gustul ei, şi-i bagă în cap că vicarul, Mr. Elton, ar fi îndrăgostit de ea. În mod destul de previzibil, e vorba de fapt de o încurcătură: Elton nu pe Harriet o vrea, ci pe Emma, o partidă mult mai potrivită pentru planurile şi ambiţiile sociale ale tînărului vicar.
Oricît de intrigant ar fi acest balet de societate în cel mai pur stil Regency, în care conştiinţa clasei veghează majoritatea aranjamentelor matrimoniale, romanul nu se ocupă doar de viaţa Emmei şi de combinaţiile din care şi-a făcut o ocupaţie. Prea lentă pentru gustul unora, povestea, plasată tot în Anglia rurală şi tot între cîteva saloane, majoritatea de aristocraţi, acoperă totuşi o varietate socială mult mai mare decît restul scrierilor lui Austen. Acţiunea e plasată într-un ţinut fictiv, Highbury, în Hartfield, comitatul Surrey şi, chiar dacă actanţii principali tot din păturile de sus ale societăţii sunt, ni se dă acces şi la ceva fărîme din viaţa comitatului, fie chiar şi sub forma unor descrieri de atmosferă, cum e cea făcută de Emma cînd priveşte strada prin vitrina magazinului din sat.
Ceea ce nu se pierde niciodată din vedere e însă această cruntă şi definitivă conştiinţă a claselor, şi dacă situaţiile prin care trec protagoniştii cărţii suportă modificări şi evoluţii – chiar dacă uneori destul de abrupte ca să fie şi foarte credibile – , lucrul ăsta e printre puţinele neafectate de nici un fel de corecţii. Finalul cărţii, în care fiecare se însoţeşte după cum îi e rangul, iar mezalianţe nu se fac nici de dragul aerului – romantic totuşi – al timpului, confirmă această stare de lucruri, una care explică proasta priză pe care Jane Austen o are printre cei care nu prea au răbdare cu contextul cînd îi judecă romanele.
O parte foarte savuroasă a cărţii e cea în care Jane Austen descrie acele personaje sîcîitoare şi înnebunitor de plictisitoare în viaţa de zi cu zi cum numai un bătrîn ipohondru şi o mătuşă ticăită, campioană a small talkingului pot fi. În varianta british, cele două specimene nu au egal! Preferaţii mei au fost tatăl Emmei şi Miss Bates, o mătuşă care vorbeşte într-una despre cele mai mici dintre cele mai mici şi mai neînsemnate detalii.
Vă las să descoperiţi singuri încurcăturile din care ies cu bine perechile pe care le urmăreşte Jane Austen în acest roman, e una dintre plăcerile calme pe care acest tip de roman e oferă. Sînt lucruri care compensează bucăţi mai strîmbe, inclusiv finalul, prea rotunjit şi potrivit, dacă e să discut din punct de vedere strict formal şi de-a dreptul crud, dacă ne gîndim la scenariul în sine: Emma rămîne cu lordul de care şi biata Harriet se îndrăgostise (seriosul şi paternul Mr. Knightley!!!), tot dintr-o greşeală încurajată de grijulia ei prietenă, iar Harriet acceptă, foarte convenabil pentru toată lumea, de data asta, propunerea fermierului.
Şi cu asta fiecare trăieşte fericită în lumea ale cărei graniţe le păzeşte o vaşnică şi veche ierarhie socială: Emma ferită de grija că s-ar putea intersecta prea mult de acum încolo cu Harriet, lucru nu tocmai dorit, dat fiind noul ei statut, iar Harriet….Ei bine, pe Harriet n-a întrebat-o nimeni cum se simte, aşa că nu putem decît să ne închipuim!
De ce e şi iubită, şi ridiculizată Jane Austen? Probabil tocmai pentru acest tip de rezovări, în care, de fapt, prea puţin se schimbă. Majoritatea lucrurilor se conservă în cele mai bune condiţii.
nu am citi cartea, dar a cititde curând persuasiune, foarte frumoasă, mai ales că e şi scurtă. poate pentru că e ultimul roman. totuşi, dacă aş mai citi austen, aş reciti mândrie şi prejudecată – best chicklit avant la lettre!
dar frumoasă impresie despre emma (am văzut filmul!).
Si eu ma pregatesc pentru Persuasiune! Filmul l-am downloadat, dar nu am apucat sa-l vad inca. Vinez toate ecranizarile, chiar daca e sa le toc marunt in timp ce si dupa ce ma uit la ele. Am inceput si Mansfield Park, dar m-a cam plictisit si l-am abandonat (de film zic!).
afară de mândrie… cu colin firth, celelalte ecranizări austen suck.