Doi dintre cei mai importanţi poeţi de limbă germană din literatura secolului XX, Paul Celan (evreu de limbă germană, născut la Cernăuţi, în 1920, ai cărui părinţi au murit într-un lagăr de exterminare nazist) şi Ingeborg Bachmann (născută în 1926, la Klagenfurt, Austria) au trăit una dintre cele mai dramatice poveşti de dragoste rămase în istoria literară printr-un amplu epistolar. El a apărut în traducere românească (traducere din germană de Iulia Dondorici) sub titlul Timp al inimii: Ingeborg Bachmann – Paul Celan, corespondenţă, la Editura Art, în 2010. Volumul cuprinde şi corespondenţa dintre Paul Celan şi Max Frisch (scriitorul elveţian cu care Ingeborg Bachmann a avut o relaţie şi cu care a locuit în perioada 1958-1962), precum şi pe aceea dintre Ingeborg Bachmann şi Gisèle Celan-Lestrange (soţia lui Paul Celan).
În 1942, părinţii lui Celan, Friederike şi Leo Antschel, sunt deportaţi şi mor în iarna anului 1942-1943, în lagărul de exterminare german Michailowka, din Ucraina; în 1947, Celan soseşte la Viena, prin Budapesta (după ce se refugiase din Bucureşti), iar în mai 1948 o întâlneşte aici pe Ingeborg Bachmann, de care se îndrăgosteşte. Relaţia lor e foarte intensă, deşi scurtă (în iunie Celan pleacă la Paris).
„Poetul suprarealist Paul Celan s-a îndrăgostit foarte tare de mine” – le scrie Ingeborg părinţilor, pe 20 mai 1948. Camera ei – în acea perioadă era studentă la Filozofie – este inundată de „un câmp de maci” – „adoră să mă copleşească cu florile acestea”. Câteva zile mai târziu, Celan îi dedică poemul In Ägypten, o poezie de dragoste care inaugurează o lungă şi sinuoasă corespondenţă. „De fiecare dată când citesc această poezie – îi va scrie Celan la 31 octombrie 1957 (între 1957-1958 se produce o resuscitare a pasiunii lor) –, te văd apărând în ea: tu eşti motivul existenţei, pentru că tu eşti şi rămâi justificarea vorbirii mele. (…) Dar nu e numai asta, vorbirea, căci voiam să şi tac împreună cu tine”.
Relaţia dintre cei doi mari poeţi este, într-adevăr, nu doar o relaţie amoroasă (care se reduce, cum spuneam, la două secvenţe de timp foarte intense), dar şi una profund spirituală, o relaţie poetică, din care face parte acest balans permanent dintre „vorbire” şi „tăcere”. „Vorbirea” e adesea una poetică, metaforică, epistolele sunt şi ele frecvent eliptice, făcând loc, de fiecare dată, „tăcerii”. Întâlnirea lor este văzută de amândoi drept una „exemplară”, marcată de încercarea continuă de a fi pusă în cuvinte, de „a găsi cuvintele potrivite” – cum spune Ingeborg Bachmann.
Tăcerea ta a fost, cu siguranţă, diferită de a mea – îi scrie ea pe 25 august 1949. Pentru mine, e de la sine înţeles că nu vrem să vorbim acum despre tine şi despre motivele tale. Ele îmi sunt şi-mi vor fi mereu importante, dar, dacă e vorba să punem ceva în balanţă, în nici un caz nu e ceva care te priveşte pe tine. Pentru mine, tu eşti tu şi nu eşti «vinovat» de nimic. Nu trebuie să spui nici un cuvânt, dar mă bucur de un cuvânt cât de mic. Alta e situaţia în ceea ce mă priveşte. Dintre noi doi, eu sunt cea puţin complicată, şi totuşi trebuie să mă justific, fiindcă pentru tine e mai greu de înţeles.
Tăcerea mea înseamnă în primul rând faptul că am vrut să păstrez săptămânile acelea aşa cum au fost, nu am vrut nimic altceva decât să primesc din când în când de la tine, printr-o carte poştală, confirmarea că nu visasem şi că totul fusese real, aşa cum a fost. (…)
Din toate acestea vei trage concluzia că sunt foarte departe de tine. Chiar dacă mie mi se pare improbabil, nu-ţi pot spune decât un lucru: sunt foarte aproape de tine.
E frumoasă dragostea pe care o trăiesc cu tine, şi nu spun că e cea mai frumoasă doar pentru că mi-e frică să spun prea mult.
Paul, aş vrea să-ţi iau sărmanul cap frumos în palme, să-l scutur şi să-l asigur că am spus foarte mult, mult prea mult pentru mine; trebuie să mai ştii cât de greu îmi găsesc cuvintele. Mi-aş dori să poţi citi printre rândurile mele.
Cititorii nu află niciodată care au fost, de fapt, neînţelegerile lor, scrisorile sunt foarte discrete şi eliptice, cum spuneam, în ce priveşte datele concrete. Cele câteva săptămâni petrecute împreună la Viena în ’48 constituie punctul de referinţă al corespondenţei lor (al evocării pasiunii lor), deşi ele nu mai pot fi repetate, iar între ei nu mai este posibilă decât „prietenia”. „Cum ne-am hăituit de moarte sufletele cu lucruri atât de neînsemnate, Ingeborg! – îi scrie Celan la 23 noiembrie 1957. De cine am ascultat, spune, de cine? Dar vin curând, nu pentru mult timp, pentru o zi, şi încă una – dacă vrei şi dacă-mi îngădui”.
Un rol important în corespondenţă îl joacă opera lui Paul Celan – poetul evreu de limbă germană, nevoit să scrie în limba călăilor părinţilor săi –, operă de care Ingeborg Bachmann încearcă să se îngrijească, chiar şi în momentele de relativă distanţare. În primăvara lui 1960 începe o perioadă foarte grea pentru Celan: Claire Goll, văduva poetului Yvan Goll, îl acuză pe Celan de plagiat, în revista Baubudenpoet din München. În noiembrie 1960, Ingeborg Bachmann, împreună cu alţi doi prieteni ai lui Celan (Klaus Demus şi Marie-Luise Kaschnitz) semnează o replică la acuzele de plagiat aduse poetului, replică ce apare în revista Die Neue Rundschau.
Pentru ambii poeţi începe ultimul lor deceniu de viaţă, în care se confruntă cu serioase probleme psihice. Ultima scrisoare a lui Bachmann către Celan datează de la sfârşitul anului 1961 şi ea formulează urări de Crăciun scrise împreună cu Max Frisch şi adresate soţilor Celan. În toamna lui 1962, Ingeborg Bachmann se desparte de Max Frisch şi ulterior se internează la o clinică din Zürich. Paul Celan, la rândul său internat de mai multe ori în diferite clinici psihiatrice, se va sinucide în 1970, aruncându-se în Sena. Ingeborg Bachmann – mai tânără cu şase ani decât el – îi va supravieţui doar trei ani, căci se stinge din viaţă pe 17 octombrie 1973, într-o clinică din Roma. Epistolarul lor rămâne, astfel, mărturia nu numai a unei intense relaţii de dragoste, dar şi a unei întâlniri spirituale ce ţine de domeniul „exemplarului”.
Timp al inimii: Ingeborg Bachmann – Paul Celan, corespondenţă. Cuprinde şi corespondenţa dintre Paul Celan şi Max Frisch, precum şi cea dintre Ingeborg Bachmann şi Gisèle Celan-Lestrange, ediţie îngrijită şi comentată de Bertrand Badiou, Hans Höller, Andrea Stoll şi Barbara Wiedemann, traducere din limba germană de Iulia Dondorici, Editura Art, Bucureşti, 2010, 390 p.
