Take Christmas ribbon, pale blue and an inch wide, the kind you use to wrap presents. Set a lighted candle on a bare floor. Take fifty feet of ribbon, and string it in a circle with the candle at the center, balancing the ribbon on edge so that the inner side catches the candlelight.
Planete artificiale, creaturi cu trei picioare, scorpioni inteligenți și viermi uriași – science fiction-ul le-a pus pe toate pe hârtie, și încă mult peste. Articolul ăsta nu vrea, în niciun caz, să le înșire pe toate. Poate doar să amintească, dacă mai era nevoie, de cât de frumoase sunt uneori construcțiile care nu suferă constrângerile realității. Pentru că a scrie despre ceva ce nu există, și a reuși să-i faci pe cititorii tăi să-și imagineze ceea ce nu există decât în mintea ta, mi se pare cea mai mare provocare pentru un scriitor.
Prima lume care mi-a testat serios capacitatea de a-mi imagina tot felul de lucruri nemaivăzute și nemaiauzite a fost Lumea Inelară a lui Larry Niven. Asta pentru că Niven nu s-a mulțumit cu o sferă pe care să pună el, după voie, tot felul de creaturi inventate, așa cum face orice autor de science fiction care se respectă.
Nu, el a decis că o planetă e un concept mult prea plictisitor – așa, pornind de la sfera lui Dyson, că a creat un sistem format dintr-un inel și un soare aflat în centru. Din spațiu, inelul, a cărei suprafață interioară, orientată spre stea, este destinată vieții, arată cam așa:
It was a wall, rising inward toward the star. They could see its black, space-exposed outer side silhouetted against the sunlit blue landscape. A low rim wall, but low only in comparison to the ring itself.
Iar de pe suprafața interioară a inelului, arată cam așa:
Baby blue with white streaks, navy blue with no details, the Ringworld spread across the sky.
La fel de ieșiți din comun sunt și extratereștrii lui Niven (atât în Lumea Inelară, cât și în alte volume, precum Protector), care nu respectă în niciun fel criteriile estetice umane:
Facing him from the middle of the room was something neither human nor humanoid. It stood on three legs, and it regarded Louis Wu from two directions, from two flat heads mounted on flexible, slender necks. Over most of its startling frame, the skin was white and glovesoft; but a thick, coarse brown mane ran from between the beasts necks, back along its spine, to cover the complex-looking hip joint of the hind leg. The two forelegs were set wide apart, so that the beast’s small, clawed hooves formed almost an equilateral triangle.
Mai puțin exotică decât Lumea Inelară a lui Larry Niven, dar nu mai puțin o provocare pentru imaginația cititorului este Lusitania, planeta destinată de Orson Scott Card în saga lui Ender drept adăpost pentru o rasă inteligentă, dar primitivă, numită pequeninos / purceluși, ce trăiesc într-un ecosistem ciudat, care după moarte îi transformă în copaci:
Rooter swaggered over to him. It was his way of imitating humans. It was all the more effective as ridicule because his flattened upturned snout looked decidedly porcine. No wonder that offworlders called them “piggies.” (…) Still, dignity or not, there was no denying it. At moments like this, Rooter looked like a hog on its hind legs.
De o frumusețe aridă este Arrakis, planeta deșert din Dune, împreună cu locuitorii ei, fremenii, cu ochii complet albaștri din cauza mirodeniei, ori viermii de nisip, creaturi uriașe pe care aceștia au obiceiul să-i călărească:
Sandworms grow to enormous size (specimens longer than 400 meters have been seen in the deep desert) and live to great age unless slain by one of their fellows or drowned in water, which is poisonous to them.
Nu putem să sărim peste Gethen-ul Ursulei K. Le Guin (despre care am mai vorbit), planeta frigului și a gheții, populată de ființe androgine, care se transformă, după caz, în bărbați sau femei, atunci când vine vremea împerecherii:
They tended to be stolid, slovenly, heavy, and to my eyes effeminate–not in the sense of delicacy, etc., but in just the opposite sense: a gross, bland fleshiness, a bovinity without point or edge. Among my fellow-prisoners I had also for the first time on Winter a certain feeling of being a man among women, or among eunuchs.
La prima vedere, oarecum familiară (atât de familiară pe cât poate să ți se pară o planetă pe care ai văzut-o doar în poze), este planeta Marte în volumul trei din Trilogia lui Kim Stanley Robinson (despre care am scris deja). Însă dacă în primele două volume decorul este același din filme și fotografii pe care probabil că le-ai văzut deja, în Marte Albastru planeta este complet terraformată, iar personajele navighează pe canalele planetei, sub un cer albastru, și se plimbă pe nou formatele plaje ale planetei:
On the second afternoon of their voyage into the Narrows, the Elysium massif came over the horizon ahead of them, bulking alpenglow pink against the hyacinth sky. The coast of the mainland rose to the south as well, as if to stretch up and see the great massif across the bay: bluffs alternated with marshes, and then a long tawny reach was succeeded by an ever-higher sea cliff. The horizontal red strata of this cliff were all broken by bands of black and ivory, and the ledges were lined with mats of sapphire and grasses, and streaked with white guano. The waves slammed into the sheer rock at the bottom of these cliffs and rebounded, the arcs of the backwash intersecting the oncoming swells in quick points of upshot water. In short, beautiful sailing: long glides down the swells, the wind an offshore powerhouse, especially in the afternoons-the spray, the salt tang in the air-for the North Sea was becoming salty the wind in her hair, the white V tapestry of the ship’s wake, luminous over the indigo sea: beautiful days.
Lumea Fluviului a lui Philip Jose Farmer nu e o lume a extremelor. Nu e nici prea rece, nici prea caldă, nici populată de creaturi născute parcă din mâinile unui copil care se joacă cu plastilina. Însă adăpostește toți oamenii care au trăit vreodată, până la sfârșitul secolului XX. Readuși la viață de-a lungul văii unui fluviu aparent infinit, oamenii se trezesc deodată, toți la vârsta de 25 de ani. Nu trebuie să vâneze sau să cultive: fiecare are la brâu un container în care apar, mereu, toate resursele de care au nevoie: mâncare, haine, până și tutun sau alcool. În Lumea Fluviului, nu mori, ci renaști într-un loc aleatoriu de-a lungul văii.
În final, merită să ne amintim și de Arthur C. Clarke și Thalassa, planeta din Cântecele îndepărtatului Pământ, acoperită aproape în întregime de apă, care adăpostește o specie inteligentă de scorpioni sau Pandora lui Frank Herbert și Bill Ransom, în ale cărei oceane trăiește o specie inteligentă de alge.
Ori pe Van Vogt, ale cărui ființe imaginate în Odiseea navei Beagle (rasa Ixtl), se spune că i-ar fi influențat pe creatorii extratereștrilor din Alien (Van Vogt chiar a dat în judecată studiourile pentru plagiat), sau pe Greg Egan și ființele lui din Scara lui Schild (cu care ne-am bătut și noi capul), atât de stranii, că nu pot fi descrise decât în termeni matematici.
Remarcabile prin faptul că nu sunt determinate de apariția vreunui personaj – ba mai mult, sunt în sine niște personaje în romanele din care fac parte, lumile astea sunt, după mine, printre cele mai frumoase construcții din literatură.
Pentru că ceea ce nu există va avea mereu parte de mai multă libertate decât ceea ce există (și trebuie, clar, să fie într-un fel știut).
