Patul răvăşit, un roman scris de Françoise Sagan, nu avea mai nimic care să mă atragă. Nici titlul, nici subiectul şi nici numele autoarei nu-mi provocau o mare curiozitate, dar acum, după ce l-am citit, nu pot să constat decît că am, în continuare, tot felul de prejudecăţi literare.
Patul răvăşit (trad. Adina Diniţoiu, Editura Art) e un roman cu foarte multe ingrediente franţuzeşti, iar Françoise Sagan le pune în pagină cu un simţ aparte pentru fineţurile psihologice esenţiale într-o histoire d’amour. Povestea are ca fundal lumea actorilor şi Parisul plin de fiţe artistice, iar eroii ei sunt Béatrice Valmont, o actriţă cu multe toane şi nenumăraţi amanţi şi Édouard Maligrasse, un dramaturg tînăr, cu semnalmente de copil teribil al teatrului grav.
Cred că numai Françoise Sagan şi Woody Allen ar putea să ia nişte situaţii care trăznesc a clişeu şi să facă din ele ceva valabil artistic, fără să le deturneze însă foarte mult de la ce sunt ele de fapt. Şi cam asta se întîmplă şi în Patul răvăşit: cei doi iubiţi îşi joacă fiecare rolul, cu toată gama de transformări. Uneori au umor, alteori inspiră ceva mai adînc, dar niciodată nu te plictisesc.
Partitura lor e şi ea clasică: el e tînărul adorator fără speranţă, ea e o femme fatale capricioasă, finalmente înduioşată de inocenţa lui dezarmantă. Mai tîrziu va fi impresionată şi în acelaşi timp complexată de forţa intelectuală a pieselor pe care el le scrie, şi relaţia lor va lua o altă turnură. Tot ce se întîmplă practic în carte se întîmplă între Béatrice şi Édouard, intrigile secundare fiind doar contexte noi în care tot ei sunt distribuiţi. Şi astfel, de la un capăt la altul al romanului, actriţa şi dramaturgul, un altfel de doamnă şi de vagabond, schimbă scenă după scenă, iubindu-se între acte în camera albastră a divei şi descoperind noutăţi unul despre altul şi fiecare despre sine.
Despre asta este vorba, pe scurt, în Patul răvăşit, şi pare, poate că ar fi prea puţin. Nu e. Toată drama geloziilor, a trădărilor şi a proiecţiilor pe care le practică fiecare asupra celuilalt e, va sigur, stufoasă şi deloc plictisitoare. Dacă mai luaţi şi lumea artistică pariziană (mai ales oamenii din teatru şi din jurul teatrului, dar şi ceva regizori de film) aveţi settingul complet şi toate complicaţiile pe care el le poate întreţine.
Partea cea mai interesantă a cărţii e cea în care se pun în discuţie proiecţiile pe care fiecare le întreţine în legătură cu celălalt, plus partea în care vedem din mers ce se întîmplă dacă ele sînt sabotate. Ce i se întămplă unui masochist cînd i se răspunde la iubire şi ce i se întîmplă unei imperatrice cînd îşi pune cîteva întrebări directe despre sine. Ce rol are arta în toată dinamica asta, cum şi din ce se alimentează ea şi cum poate să schimbe de-adevăratelea relaţiile dintre doi oameni.
Cartea e un carusel de transformări coapte într-un ambient în care creativitatea, imaginaţia, jocul şi măştile sînt valorile supreme. Dincolo de poleiala lor, atît de dragă actorilor, romanul chiar aduce în discuţie un sens mai adînc, conflictual chiar, al acestor substantive comune în continuare en vogue. Dar toate astea se întîmpă, nu se povestesc, de unde şi je ne sais quoi-ul acestei cărţi uşoare ca un sufleu, în fond sofisticat.
Nu ocoliţi Patul răvăşit! E poveste cu multă spumă şi şarm despre nevoile emoţionale ale tuturor, despre potriviri pe care unii le numesc perverse, iar alţii funcţionale şi despre apetitul pentru tot felul de puneri în scenă. Are ceva de comedie, de la început pînă la sfîrşit, dar mereu la limită, mereu contaminat cu altceva care complică lucrurile!
