Bookaholic

„Urăsc problema evreiască, cu ea m-am intoxicat, nu cu sucul de roşii.”¹, spune Ludmila Uliţkaia într-una dintre scrisorile către editorul ei, inserate în romanul Daniel Stein, traducător. Povestea lui centrală trasează posibilitatea unei lumi în care Dumnezeu e unul singur şi în care diferenţe reale între evrei şi creştini nu există. Daniel Stein e cel care estompează aceste diferenţe. Dar nu oricum, ci de pe teritoriul creştinătăţii: e un evreu convertit la creştinism, pe care apoi va încerca să-l schimbe, din interior. Deci scriitoarea a ales o poveste în care „problema” (a cărei existenţă o ura) a dispărut prin asimilarea evreului în creştinism. Miroase a lucruri neconştientizate, nici de scriitoare, nici de personajul ei.

În romanul Ludmilei Uliţkaia – bazat pe viaţa unui personaj real, Daniel (Oswald) Rufeisen – Dieter Stein, evreu polonez, îşi ascunde identitatea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi lucrează pentru Gestapo, ca traducător. Aflând din timp despre planurile de executare a evreilor din satele învecinate, le dă de ştire şi reuşeşte astfel să salveze sute de vieţi. Este apoi descoperit, cât pe ce să fie executat, dar scapă şi se ascunde într-o mănăstire de călugăriţe carmelite, unde se hotărăşte să treacă la catolicism.

Apoi pleacă în Israel, unde nu i se acordă cetăţenia, din cauza convertirii. Dă în judecată statul israelian, dar pierde; mai mult, Israelul face lege din a nu acorda cetăţenia evreilor care au trecut la altă religie. Fratele Daniel (aşa se numeşte acum) se stabileşte totuşi la Haifa, unde îşi va ţine slujbele catolice în ivrit.

Deşi temele centrale şi preocupările de bază ale scriitoarei par să fie toleranţa religioasă, bunătatea şi omenia transreligioase, prin povestea lui Daniel Stein, intersectată cu poveştile unei pleiade întregi de personaje (romanul este un colaj de scrisori, fragmente de interviuri, însemnări zilnice, discuţii transcrise, rapoarte secrete etc.) şi prin însăşi imaginea lui, Uliţkaia pare să spună mai degrabă că există speranţă pentru creştinism, decât că putem visa la o lume în care noţiunile creştin, evreu, musulman alăturate să nu declanşeze imediat, în minţile tuturor, asocierea cu războiul şi cu ura.

Convertirile

Povestea e străbătută de un şir întreg de convertiri (la creştinism):

• evreul Dieter devine catolicul frate Daniel;
• Ewa trece şi ea la catolicism,
• mama ei, Rita, comunistă „fanatică”, atee, care nu-şi putuse iubi copiii, care îi neglijase şi care, în cele din urmă, îi abandonase dedicându-se în întregime „cauzei” – trece în ceasul al doisprezecelea la anglicanism (obţinând astfel pacea sufletească şi împăcarea cu fiica ei!),
• catolica Teresa trece la ortodoxie, mai mult de nevoie, pentru a se putea căsători cu un evreu devenit preot ortodox, care vrea să plece în Israel.
• Uliţkaia însăşi, evreică, s-a convertit la creştinism.

Convertirile acestea nu sunt examinate cu adevărat, ci doar înregistrate, pentru că nu ideile noastre despre ce ni se întâmplă contează, în fond, pare să spună Uliţkaia, ci faptele. Fratele Daniel vorbeşte în cuvinte puţine şi sărace despre motivele convertirii sale: simte că-i datorează viaţa lui Dumnezeu; simte că problemele, ideile şi întrebările lui Isus sunt cele ale unui evreu, şi le înţelege, şi le asumă.

Iar după acest şir întreg de convertiri, vezi cum toată lumea e fericită, în cele din urmă, în braţele unui creştinism mai tolerant şi mai deschis.

Şi nu poţi să nu te întrebi: de ce-şi vede Stein salvarea ca pe un miracol de la Dumnezeul creştin? Oare pentru că în spatele anxietăţii sale stă evreitatea lui? De-asta s-a „lepădat” de ea? Nu cumva convertirea a fost ca un fel de sindrom Stockholm – evreul intră printre creştinii care i-au tot persecutat pe semenii lui şi-i iubeşte şi încearcă să-i schimbe? (Şi în punctul ăsta, poate ar trebui să ne gândim la „Steinul” nostru: Steinhardt.)

Papa

În tinereţe, Daniel Stein l-a cunoscut pe cel care avea să devină Papa Ioan Paul II. Îl întâlneşte din nou mai târziu, când e nevoit să meargă la Vatican ca urmare a plângerilor fraţilor lui care spun că ar fi cam eretic.

Uliţkaia inserează un fragment cu câteva momente din biografia Papei Ioan Paul al II-lea, axate pe suferinţele lui fizice (atentatul asupra sa, fracturarea femurului, operaţia unei tumori), pe deschiderea lui ecumenică şi pe faptul că papa a cerut iertare în numele Bisericii, printre altele, pentru persecutarea evreilor, cruciade, justificarea sclaviei.

Dar Uliţkaia nu aminteşte deloc despre cum Papa a vorbit împotriva folosirii tuturor mijloacelor contraceptive, în condiţiile unei Africi năpădite de bolnavi de SIDA sau despre cum n-a făcut nimic pentru a facilita accesul femeilor la structurile de conducere a Bisericii. Scriitoarea a considerat, probabil, că nu era de interes, în context.

Dar e oare normal ca imaginea unei personalităţi atât de importante să fie prezentată aşa trunchiat şi unilateral? În 2004, spune Uliţkaia, Bartolomeu I, patriarhul Constantinopolului, vine în vizită oficială la Vatican. Şi cu asta se încheie spicuirile din biografia Papei. Poate că n-ar fi stricat să adauge că în acelaşi an, Vaticanul a publicat un studiu amplu în care susţinea că Inchiziţia ar fi făcut cele mai multe victime în Germania: 25 000 de presupuse vrăjitoare şi vrăjitori au fost ucişi în numele adevărului creştin. În Spania, susţine editorul cărţii, doar 1,8% dintre cei cercetaţi de Inchiziţie au fost ucişi. Concluzie: Inchiziţia n-a fost chiar aşa de rea cum credem.

Cu ocazia publicării acestui studiu, Papa şi-a cerut iertare pentru „excesele” predecesorilor şi pentru metodele „necreştineşti” pe care le-au folosit. Dar dincolo de exprimarea ambiguă şi deconcertantă, n-ar fi trebuit oare să-şi ceară scuze în primul rând pentru publicarea unui studiu cu asemenea concluzii?

Femeile

Uliţkaia a vrut să vorbească despre estomparea diferenţelor religioase, dar din poveştile pe care le spune răzbat probleme pe care din nou, ca şi în cazul convertirilor, nu le examinează prea mult. Teresa, călugăriţa catolică chinuită de demoni pe timpul nopţii, va fi salvată şi ea de Daniel, care o va împinge să-şi consume căsătoria, la început doar formală, cu preotul ortodox. Teresa va naşte apoi un copil cu sindrom Down, despre care ambii părinţi vor crede că e fiul lui Dumnezeu, venit din nou pe Pământ.

Toţi cei din roman care au vreo legătură cu creştinismul sunt mai mult sau mai puţin extaziate. Nu poţi să nu simţi nevoia unui personaj care să vorbească direct despre cât de mutilant poate fi acest creştinism şi despre cât de mult a afectat libertatea şi vieţile femeilor. Dar Uliţkaia nu creează niciun astfel de personaj. Ba mai mult, face din Rita Kowacz, comunista care şi-a abandonat copiii şi care rămâne credincioasă ideilor sale politice chiar şi după câţiva ani de Gulag, o caricatură grotescă a femeii fără Dumnezeu, care nu-şi găseşte liniştea decât atunci când se converteşte şi ea la creştinism.

Creştinul perfect

Fratele Daniel are obsesia unificării celor care au fost în mod artificial dezbinate. Din punctul de vedere al fraţilor lui catolici, este nepermis de tolerant, inovator, deci eretic. Din punctul de vedere al scriitoarei, e un sfânt, e imaginea a ceea ce ar trebui să fie creştinismul.

Personajul real, Oswald, a depus mărturie împotriva naziştilor pentru care lucrase în timpul războiului. Daniel Stein nu o face în roman; mai mult, pentru unul dintre nazişti, cel care „nu lua parte niciodată la execuţii”, chiar se roagă. Cum să înţelegem acest lucru? A vrut Uliţkaia să creeze imaginea creştinismului „aşa cum ar trebui să fie”? Atunci de ce apar în carte pasaje ca cel de mai jos:

Daniel mi-a mai spus că-l cuprinde groaza, aşa cum mă-ngrozesc şi eu, şi i se îneacă vorba-n gât când dă de meteahna asta şi că nu o dată a avut ocazia să întâlnească homosexuali. A adăugat că ar fi bine ca Alex să locuiască separat, să nu mă amestece în relaţiile lui amoroase. Ca să mă păzesc, să nu mă distrug.

Deci pentru creştinul perfect, aproape sfânt, care se roagă pentru criminali, homosexualitatea rămâne o meteahnă groaznică, de care trebuie să te distanţezi?

Romanul e făcut ca o bogată înşiruire de călătorii, cu însoţitori diferiţi, aşa că se poate să îl citeşti cu plăcere. Se mai poate să ai uneori impresia că Uliţkaia te lasă să crezi ce vrei, să-ţi faci singură o idee – concluzia mea a fost că nu-i deloc aşa. Cartea nu are puterea benefică a unui text care redă întreaga complexitate a unei probleme, ci farmecul amăgitor pe care-l emană uneori creaţia unui „credincios”.

Acestea fiind spuse, mai am o întrebare: ce înseamnă faptul că această carte a luat atâtea premii?!