Cititul pe răcoare nu e totuna cu cititul pe căldură. Citim cu toţii fel de fel de lucruri, nu toate la fel de intense, la fel de solicitante sau la fel de interesante. Mă uit în jur şi ce văd, nu de puţine ori, e un fel de citit-sincron: ceva dintr-un interes specific, altceva de plăcere, altceva din necesităţi de ordin practic, ori pentru o documentare , ori pentru că tocmai am cumpărat (primit, descoperit, regăsit) cartea asta pe care doar o răsfoim. Printre toate astea rămîn cîteva companioane constante, cărţi din care citim şi atunci cînd recitim, şi cînd doar răsfoim sau cînd citim pur şi simplu altceva.

 

Am ales (cu greu şi evident subiectiv) trei cărţi consistente, de care poţi să tragi măcar pînă cînd se termină vara. Doar trei, pentru că nu mai e mult din ea. Sînt cărţi pe care ar fi mai bine să nu le citeşti cu soarele în cap, ci pe răcoare, fără multă lume în jur, eventual cu un creion la îndemînă, cu timp şi cu răbdare. Cărţi şi autori la care sînt şanse mari să revii, poveşti, idei despre lume şi tipuri de expresie care cer un alt ritm de metabolizare. Mai lent 978-973-689-606-4Eseuri de T.S Eliot.

Ce m-a atras instantaneu la felul în care teoretizează T.S Eliot a fost tonul nepretenţios, cvasi-confesiv, notele personale, umorul. Să nu cădem în capcana simplităţii de la prima vedere, dar să apreciem, cînd avem ocazia, un scriitor care nu face paradă de propria poziţie, în ciuda faptului că e foarte conştient de ea. Îmi place că e tipul de critic adept al recitirilor şi al reevaluărilor propriilor puncte de vedere. Că ţine, de exemplu, ca atunci cînd e citat cu o sintagmă decupabilă şi fermă să se precizeze şi anul în care a făcut respectiva afirmaţie. E corect să fie aşa pentru că şi convingerile se mai tocesc în timp, iar pentru el evidenţa asta e capitală.

E printre puţinii la care găsesc aşa o preferinţă. Şi e printre puţinii critici care admit că cele mai valoroase lucruri pe care le-au scris au fost în legătură cu scriitorii care i-au format, cu scriitorii pe care i-au apreciat (mă rog, el vorbeşte, de fapt, despre poeţi şi dramaturgi). Multe dintre cele mai cunoscute eseuri ale lui T.S Eliot au fost adunate într-un volum apărut la începutul verii la Editura Humanitas Fiction, cu un studiu întroductiv semnat de profesorul Ştefan Stoenescu. Cartea le cuprinde pe cele mai vechi, douăzeci la număr, apărute la Editura Univers în 1974, în traducerea lui Petru Creţia, plus încă opt traduse în premieră de Virgil Stanciu. E o investiţie sigură şi, din punctul meu de vedere, un volum care ar merita o dată insistent încercuită în calendarul apariţiilor de la noi. ernesto-sabato Sursa

Despre eroi şi morminte, de Ernesto Sábato (trad. Tudora Şandru Mehedinţi, Editura Humanitas Fiction).

Am citit romanul ăsta acum zece ani şi, cum se întîmplă de multe ori, a fost o carte care a cimentat o prietenie strînsă în primii ani de facultate. Puteam să jur pe Despre eroi şi morminte. La zece ani distanţă avansez răsuflînd din greu prin cartea asta magmatică, labirintică, devoratoare. Găsesc în continuare pasaje în jurul cărora aş desena margini zimţate cu creionul, chiar dacă nu mai am 20 de ani. Pasaje delirante despre Buenos Aires şi despre natura iluzorie, evanescentă, violentă a acestui oraş pe care nu l-am văzut niciodată, dar care are deja un soi de hartă în capul meu.

Găsesc dialoguri care mă exasperează, idei care cu care nu mai nimic în comun, o anume lipsă a proporţiilor. Găsesc că personajul Alejandra, cu care îmi doream dureros să seamăn la vărsta aia, are un „ce“ fantasmatic, maladiv, (auto)distructiv, un „ce“ care ţine mai mult de privirea bărbatului care îi face portretul decît de ADN-ul unei femei. Majoritatea dintre noi avem nevoie de mai mult decît de mister şi de tăceri regizate ca să trăim. Găsesc că toate astea mă intrigă şi mă absorb în continuare şi că romanul ăsta aluvionar, atît de ambiţios, de grav şi de excesiv palpită de o viaţă subterană care nu mă lasă s-o ignor. Claustrofobii şi anxioşii cronici riscă oareşce atacuri odată întraţi în capitolul – tunel Raport despre orbi (tributul pe care Sábato îl aduce suprarealismului tenebrous), porţiune care în umila mea opinie ar fi putut fi scurtată sau măcar simplificată fără să se piardă mare lucru.   Tony judtTony Judt Reflecţii asupra unui secol XX uitat (trad. ).

Nu am citit pe nerăsuflate, eseu după eseu, despre decizii, orientări, idei şi personalităţi care au modelat lumea aşa cum o avem astăzi. Nici autorul nu le-a scris la foc continuu. Sînt eseuri strînse de-a lungul a 12 ani, între 1994 şi 2006, pe subiecte foarte diferite, de la politica externă a SUA, pînă la trecutul Franţei, situaţia lui Eric Hobsbawm sau criza din Cuba. Am început cu Camus, cu Arendt şi cu Belgia, am mers mai departe cu Koestler, Primo Levi, Romania ş.a.m.d. Mă atrag măsura, ping-pong-ul lui constant între acord şi dezacord, spirit critic şi capacitate de admiraţie, versatilitatea, atenţia, erudiţia.

Sînt şi cîteva lucruri care mă intrigă, în special modul de a-şi alege situaţiile cu care e indulgent. Personal, am o problemă cu modul în care tratează calitatea dovedită de violator a lui Koesler, de exemplu; sau cu tonul condescendent cu care se referă la Simone de Beauvoir. Nu rezonez cu el mereu, dar îl urmăresc cu mare interes. Un lucru e limpede: precizările de ordin istoric şi recuperările pe care le face reuşesc o punere în temă clară, ceea ce nu înseamnă că maniera subtilă în care adună conexiuni, pasajele fin aluzive sau cantitea de informaţie ar face vreo concesie unui cititor cu deficit de atenţie. Însă plăcerea, uşurinţa şi directeţea cu care comunică îl fac unul dintre cei mai frecventabili şi mai nuanţaţi intelectuali cu care am luat contact.