La un prim nivel o carte de dragoste, romanul Shalimar the Clown este, în esenţă, o pledoarie pentru toleranţă, punînd accentul pe faptul că tendinţa către fanatism şi alunecările oamenilor în direcţii extremiste sînt mai degrabă provocate de un context socio-politic nefavorabil decît de înclinaţii naturale. Kaşmirul descris de Rushdie este înfăţişat ca un tărîm neverosimil de liniştit şi armonios, parcă atemporal, înainte ca India şi Pakistan să înceapă războiul pentru această zonă. Singurele conflicte care apăreau între satele Pachigam (predominant musulmană) şi Shirmal (predominant hindusă) erau legate de întrecerile culinare, fiecare încercînd să deţină supremaţia. Prieteniile se legau între oamenii dintre cele două sate, indiferent de orientarea religioasă – religia nu este, iniţial, motiv de dezbinare, atît musulmanii, cît şi hinduşii au vederi moderate şi chiar căsătoriile inter-religioase puteau avea loc.
Libertatea în ceea ce priveşte vederile religioase permite, în cartea lui Rushdie, ca, atunci cînd aventura a doi adolescenţi, Shalimar şi Boonyi (fiica panditului Kaul din Shirmal), iese la iveală – spionaţi şi trădaţi de chiar de vărul lui Kaul, Gopinath, îndrăgostit de Boonyi –, graniţele între credinţe să poată fi încălcate. Familiile lor decid să treacă peste diferenţe şi acceptă ca aceştia să se căsătorească.
Planul lui Gopinath, de a se oferi drept pretendent pentru fata dezonorată, sperînd că nu vor putea refuza singura ei şansă de a intra în rîndul lumii respectabile, eşuează, pentru că părinţii copiilor îşi dau seama că cea mai bună soluţie pentru ei este să rămînă împreună. Se pare însă că nu asta a simţit şi Boonyi, la scurt timp de la căsătorie.
Îşi dă seama că nu asta e, de fapt, viaţa pe care a visat-o, şi ştie că nu va pregeta, cu prima ocazie, să fugă din sat. Cînd această ocazie se iveşte – vizita lui Max Ophuls, ambasadorul american –, Boonyi nu va ezita, pleacă împreună cu Max şi face o înţelegere cu el: îi va deveni amantă, iar el va trebui să îi ofere educaţia dorită şi toate micile plăceri. Ura şi mînia resimţite de soţul trădat îl împing pe acesta pe calea nefastă a terorismului, cu unicul scop de a ajunge, odată, să îşi ţină promisiunea făcută cîndva lui Boonyi: dacă aceasta îl va părăsi, el îşi va dedica viaţa pentru a o găsi şi a o ucide, atît pe ea, cît şi pe noul ei soţ şi pe copii.
Drumul către fanatism (unul fals, totuşi, după cum se va dovedi) este pavat de dezamăgirea în dragoste, căci personajul lui Rushdie nu îşi îneacă amarul în lucruri frivole, în băutură sau în aventuri cu femei. Într-un spaţiu în care conflictele politice şi religioase sînt la ordinea zilei, nici nu este greu de urmat această cale. Total schimbat, Shalimar se gîndeşte numai la moarte şi la răzbunare, astfel că se alătură grupării de rezistenţă în care era şi fratele său şi primeşte numeroase misiuni, cu toate că devotamentul său nu este susţinut de sentimentul că luptă pentru o cauză înaltă:
The people leading us up here are fighting for God or for Pakistan, but I am killing because it is what I have become. I have become death“.
Dar să fii fanatic nu este o alegere pe care o pot duce toţi la capăt: Shalimar nu reuşeşte niciodată să atingă acea totală abnegaţie care îi era predicată, cu toate că în taberele de pregătire, nou-veniţii trebuiau să dovedească faptul că au atins renunţarea de sine şi că sînt în totalitate dedicaţi cauzei generale a războiului sfînt. Tipul de discurs care se aştepta de la un proaspăt convertit trebuia să sune astfel:
I have no name except the name of truth. I have no face but the face you choose for me. I have no body but the one that will die for the truth. I have no soul but the soul that is God’s“
De fapt, în Shalimar the Clown, implicarea în grupări extremiste este, pentru personajul central, un prilej excelent pentru a pleca din ţară şi a-şi urmări planurile de răzbunare: de a ajunge în America, pentru a-l ucide pe Max (şi pe fiica lui cu Boonyi, India).
Fundalul social este foarte viu conturat de Rushdie: în Kashmir încep să îşi facă apariţia predicatori aparent inofensivi, în ciuda titulaturii lor: the iron mullahs (clerici de oţel). Conduşi de Bulbul Fakh (care îşi luase numele după Bulbul Shah, cel care, în secolul al XIV-lea începuse procesul de convertire la islamism a oamenilor din Kaşmir), aceşti „clerici“ s-au insinuat atît de perfid în lumea liniştită a Kaşmirului, încît, atunci cînd oamenii au ajuns să vadă adevărata lor faţă, era prea tîrziu.
Pentru o vreme însă, predicatorii nu au putere asupra zonei, însă cu timpul, susţinuţi tacit şi de autorităţile care preferă direcţia războiului sfînt, şi nu pe cea a secularismului („What sort of God was secular nationalism? People would not die for that for very long“, crede generalul aflat la conducerea Kaşmirului), ajung să instaureze teroarea.
Acest roman al lui Rushdie, spre deosebire de alte cărţi fantasy ale lui, dezvoltă un nivel accentuat social, critic. Odată cu preluarea puterii în zonă de către Lashkar-e-Pak (LeP, Armata celor Puri), vechea armonie din Kaşmir rămîne un vis frumos: instaurează teroarea, interzic ca femeile şi bărbaţii să se adune împreună pentru a se uita la televizor, interzic întîlnirile dintre musulmani şi hinduşi, iar pandiţii sînt forţaţi să evacueze Kaşmirul. Critica lui Rushdie este foarte clar formulată: în condiţiile în care erau 600.000 de soldaţi indieni în Kaşmir, pogromul pandiţilor ar fi putut fi oprit. În plus, guvernul nu a asigurat refugiaţilor (ajunşi în Jammu) adăposturi şi nici măcar nu a întocmit o evidenţă a celor dislocaţi.
Ritmul imprimat relatării acestor evenimente, din ce în ce mai tensionat, nu lasă nici o urmă de îndoială asupra poziţiei asumate de Rushdie:
…to dream of return, to die dreaming of return, to die after the dream of return died, so that they could not even die dreaming of it, why was that, why was that, why was that, why was that, why was that?”.
Salman Rushdie, Shalimar the Clown, Vintage Books, Londra, 2006, traducre în 2006 în română – Shalimar Clovnul
