Am luat cartea tocmai pentru că ştiam că urma să citesc o satiră spumoasă la adresa regatului care-a fost de invidiat. Cumva, toată idealizarea (mai ales est şi sud-est europeană) a “coroanei britanice” te face să vrei să vorbeşti/citeşti şi despre cealaltă parte a monedei.
Odată ajuns în acest punct e de ajuns să te uiţi măcar din când în când la 10 O’Clock live ca să-ţi dai seama că rozul nu e atât de roz şi nici regal nu e, că problemele mari sunt cam aceleaşi peste tot şi nu se lasă îmblânzite de un accent impecabil. Unde mai pui că, în timp ce vorbim, măsurile contestate ele administraţiei Cameron, scandalul Murdoch şi un documentar cum e Men of The City reprezintă o porţie sănătoasă de Anglia, pe care chiar dacă nu vrei s-o vezi cât eşti în vacanţă, există!
Acestea fiind coordonatele, dacă aş fi citit Anglia, Anglia acum, să zicem, 10 ani (a apărut în 1998) cred că mi s-ar fi părut o satiră exagerată savuros. Recunosc că acum o găsesc o satiră fascinantă, care anticipează cu o doză rezonabilă de fantezie, extrapolează (şi nu exagerează) cât se poate de real şi sclipitor realitatea. Brilliant ar fi cuvântul!
Plecând de la premiza că
Preferăm reproducerea unei opere de artă operei de artă înseşi, sonoritatea perfectă şi solitudinea discului compact concertului simfonic în compania a o mie de victime ale unor suferinţe laringiene, preferăm cartea pe casetă cărţii din poală”,
marele antreprenor & business man Sir Jack Pitman pune la cale o experienţă turistică all inclusive a Angliei, concentrată pe insula Wight. Motivaţia i-o serveşte amicul Jerry Batson, care urmează să primească acest cont, între două prize de coca: singurul lucru profitabil rămas fostului mare imperiu este doar istoria sa. Prin urmare, asta mai rămâne de vândut.
Se trag sfori la nivel înalt, se fac studii de piaţă în 25 de ţări pentru stabilirea portretului robot ideal vandabil al insulei Anglia, Anglia şi se începe reconstrucţia fidelă (copia) tuturor simbolurilor vechii Anglii pe care turistul dă bani buni să le vadă. Totul este pus într-o scenografie atractivă şi actuală, cu efecte speciale şi experienţe unice, iar turiştii selectaţi în funcţie de mărimea contului stau pe lista de aşteptarea să păşească pe noua insulă a fericirii garantate. De menţionat că în urma unor avantaje financiare (şi nu numai) nete, familia regală se mută aici.
În tot acest timp vechea Anglie este uşor uşor abandonată şi de investitori, şi de bogaţi, şi de emigranţi, şi de britanici, care de data asta nu mai sunt primiţi cu braţele deschise de restul ţărilor, ci sunt ţinuţi la distanţă ca prevestitori ai ghinionului. Este momentul în care cele două Anglii, cea perfect contrafăcută a oamenilor din City şi cea tradiţională, provincială se despart iremediabil, ca două extreme ale unui stil, ca ţara piticilor şi ţara uriaşilor din Călătoriile lui Gulliver.
Dar staţi, avem un liant, Gulliverul nostru e acum Martha Cochrane: consilierul de proiect al lui Sir Jack Pitman, fostă fată de la ţară, deşteaptă, cinică şi ambiţioasă să se dezvolte unde e competiţia mai mare (în City, fireşte). Îl sapă pe Sir Jack când îi e lumea mai degrabă şi trece în fruntea măreţului proiect Anglia, Anglia. Numai că tărâmul perfect nu-i alungă dilemele, tristeţile, nesiguranţele. Nici ei şi nici altor locuitori proclamaţi fericiţi ai insulei.
Pleacă, călătoreşte şi după câţiva ani buni se întoarce în vechea Anglie, acum rurală. Şi aici intervine lovitura de geniu pe care o dă Barnes: această Anglie reîntoarsă la serbări câmpeneşti, cafeluţă de cicoare şi plăcinte cu ficat făcute în casă, cu autostrăzile şi căile ei ferate din nou împădurite, nu e neapărat mai adevărată, mai reală. Şi în mica comunitate din satul care o primeşte ca rezident există, ca în fiecare sat, un responsabil cu poveştile înflorate, care fac senzaţie, care îi interesează şi atrag pe turişti.
Ce e, până la urmă mai real, autentic: o postmodernitatea care urcă pe piedestal surogatul sau o tradiţionalitate cu născociri mai nevinovate? Nici una, nici cealaltă, însă într-o lume mai aproape de cea de-a doua, unde lucrurilor nu li se refuză doza de firesc, te simţi mai real.
E greu să laşi carte asta din mână şi tare aş vrea să văd un film făcut după ea, cu efecte a la Terry Gilliam (Terry Gilliam din Brazil, nu din Imaginarium of Doctor Parnassus).
