Bookaholic

Adina Popescu a scris în Povestiri de pe Calea Moșilor (Editura Casa de Pariuri Literare) nişte proze  proaspete, cu doza de comic, stropul de nostalgie şi picătura de amar, toate legate între ele prin aceleaşi personaje şi locuri: un cartier duminical, cu inima în Calea Moşilor şi marginile cât ţinea o lume de copii, în Bucureştiul anilor ’80.

Prozele sînt scrise din unghiul unei fetiţe care creşte, se joacă, observă şi face ochii mari. Adina. Printre ele trece tramvaiul 21, răsuna şlagăre de album duminical şi miroase a trei feluri de clătite: simple, cu zahăr şi cu dulceaţă. În interviul de mai jos, Adina Popescu povesteşte cum a ajuns să povestească toate astea şi ce a mai scris în ultimii ani, în paralel cu reportajele ei trademark, din Dilema Veche. Între altele, un fantasy de sute şi sute de pagini, care stă să apară. Până atunci, nu rataţi Povestiri de pe Calea Moșilor şi vedeţi cum au ajutat-o pe cea care le-a scris să treacă peste o perioadă acră şi plină de blocaje.

Cît timp ai lucrat la cartea asta? Ai început-o „cu începutul“, sau s-a coagulat dintr-un alt punct de plecare?

Adina Popescu: Am început să scriu fără niciun fel de plan acum vreo 2 ani, într-o perioadă foarte dificilă pentru mine. Ziarele și alte publicații tipărite se închideau una după alta, oamenii rămîneau fără job-uri, presa scrisă era într-un impas, părea să dispară peste noapte. Începusem să nu ne mai primim salariile cu lunile. Un proiect de film documentar la care muncisem mult era și el blocat, din lipsă de fonduri. Nu vedeam nicio ieșire, se punea problema supraviețuirii de la o zi la alta, erau zile cînd chiar n-aveam ce mînca. Atunci, am început să am primele atacuri de panică… le mai am și acum, însă nu la aceeași intensitate și m-am mai obișnuit cu ele. De aceea, am simțit probabil nevoia să mă întorc în vremuri dacă nu mai „fericite”, cel puțin mai sigure. Adică la copilărie, la momentele în care mă simțeam protejată. Și la Calea Moșilor care mereu a fost o constantă în viața mea.

Așa s-a născut prima schiță – „Barbu Marilena”. Cred că pînă la urmă a fost un soi de terapie, pentru că am refuzat să mă îndop cu Xanax. M-a ajutat și perspectiva copilului pe care am folosit-o în carte. Tonul copilului, stilul minimalist-naiv care evoluază pe parcusul cărții de la unul de grădinița la unul adolescentin, a venit de la sine. M-am transpus în personaj ca să devin credibilă față de mine însămi, în primul rînd. N-am mai folosit nicăieri acest stil și cred că el m-a găsit pe mine, doar pentru această carte. Scrisesem deja o mare parte din povestiri, proiectul de documentar s-a deblocat, în sfîrșit, așa că le-am abandonat pentru o vreme. După aproape un an cînd mi-am pus problema publicării, am simțit nevoia să mai completez cu încă cîteva. Pentru că deja eram într-o altă stare, mi-a fost foarte greu să mai regăsesc același ton.

Cum de te-ai oprit la formula roman-din-povestiri?

Adina Popescu: Nu m-am gîndit niciun moment că scriu un roman. Dar pentru că personajele din povestiri erau cam aceleași și mai exista și o evoluție a personajului principal, eul meu copil care creștea, se maturiza, lucrurile au început să se lege astfel. Inițial, am avut în cap The Dubliners, dar cred că m-am îndepărtat mult de la această idee. Cei care au citit deja Povestirile… au zis că da, se poate citi și ca un roman, însă eu nu mi-am propus asta.

Munca ta de reporter te-a făcut mai atentă la realitatea din jur sau invers, faptul că ești din fire atentă te-a orientat către reportaj? Ți-a fost de folos genul ăsta de muncă pentru proza pe care ai scris-o în Povestiri de pe Calea Moșilor? 

Adina Popescu: Cred că sînt mai mult un observator al realității, decît un reporter. Pentru că nu-mi place să intervin în viața oamenilor, să provoc lucruri uneori nedorite pentru ei, cîteodată nici măcar să le pun întrebări, doar să ascult și să privesc. În ceea ce privește filmul documentar există un subgen – documentarul observațional, pui camera, dai play și aștepți să se întîmple ceva sau… nimic, pentru că viața e de fapt făcută din nimicuri. Asta am încercat să scriu și în presă, un soi de reportaj „observațional”. Valoarea unui astfel de reportaj ține mult și de stil, de starea pe care o transmiți. E adevărat că uneori aud replici, doar pentru că sînt foarte atentă la oamenii din jur sau observ detalii pe care alții poate le ignoră. Practic, mă leg de orice care ar putea să aducă ceva în plus în text. De pildă, n-aș putea să călătoresc cu căștile pe urechi sau mi se pare pierdere de vreme să bifezi obiectivele turistice de pe harta unui oraș, mai bine stai trei ore într-o piață și te uiți la oameni.

Reportajele mele au fost mereu la granița cu ficțiunea, recunosc că de multe ori am modificat ușor realitatea sau „am înflorit”, pe alocuri. Mai demult, inventam chiar și vox-pop-uri.

Ai o experiență îndelungată de jurnalism, crezi că meseria asta mănâncă în vreun fel din resursele pentru proză sau dimpotrivă? Cum ai furat timp pentru scrisul de ficțiune ?

Categoric, da. Ăsta e unul dintre motivele pentru care am publicat relativ tîrziu o carte de ficțiune (în afară de cele pentru copii). Cînd scrii mult și „la normă”, ți-e silă să mai scrii și pentru tine, o nouă pagină de Word goală te descurajează. E adevărat că e un exercițiu constant, însă rămîne un exercițiu și atît. De pildă, la un moment dat scriam „povești adevărate” și „destine” pentru publicațiile de gen. Trebuia să scriu multe ca să merite banii pe care îi luam, așa că scriam în paralel cînd la una cînd la alta, începusem să încurc personajele ca în Mătușa Julia și condeierul. Inițial, am crezut că le voi scrie fără niciun fel de implicare, din poignet, ba chiar că voi putea să mă gîndesc la ale mele în timp ce scriu. Aiurea! Nu-i invidiez deloc pe scenariștii de telenovele, te consumă enorm o astfel de muncă.

Nu ai cum să nu intri în pielea personajelor și să nu suferi odată cu ele. De aceea, într-o zi ba eram eleva de liceu, cu probleme de personalitate în formare, ba soția geloasă și-mi venea să-i verific prietenului meu mesajele din telefon, ba femeia singură care își caută alesul. Singura mea satisfacție era că tanti Coca de la buticul din fața blocului le citea cu religiozitate (formula lor oficială era de „scrisori la adresa redacției”). Într-o zi, am simțit nevoia să-i zic: „Nu mai citiți, că nu e nimic adevărat acolo, eu le inventez și alții ca mine ca să cîștigăm niște bani!”. Dar ea a continuat să le citească: „Ei, o fi și ceva adevărat în ele, trebe să vă inspirați și voi de undeva!”.

În perioadele în care am scris puțin „din obligație”, m-am trezit cu o poftă nebună de scris ceva, orice.

Mai ai și alte proze în sertar, din astea scrise cu poftă nebună?

Am un volum de povești pentru copii căruia nu i-am găsit încă un editor oricît am încercat. Motivul invocat cel mai des – „nu sînt bani!”. Cărțile pentru copii presupun costuri mai mari decît cele obișnuite, iar editurile nu riscă să investească în autori români cvasinecunoscuți, cînd pot să publice traduceri care vin cu totul cu ilustrațiile și cu promovarea „la pachet”.  Totuși, cîteva dintre povești au circulat prin școli, au apărut „ca temă” în caiete de vacanță, au fost subiecte de olimpiadă la română. Profesorii se plîng că n-au texte contemporane pentru copii pe care să lucreze, totuși aceste texte există, dar nu se publică… așa că problema mă depășește.

Și mai am un roman fantasy „O istorie secretă a Țării Vampirilor” care a fost ani întregi „în sertar” (iar editurile serioase mi-au spus că e o inițiativă frumoasă, dar că nu publică așa ceva). Totuși, datorită concursului Trofeul Arthur al Editurii Art a ieșit la lumină și o să apară în curînd. E o poveste de peste 800 de pagini care poate fi citită și de copii și de către adulți, în care vampirii sînt doar un pretext pentru a redescoperi personaje valoroase și uitate din mitologia românească, cum ar fi pricolicii, brehnele și știmele. E un roman la care am muncit mai mult de 5 ani, cu pauze și îl simt ca pe marea mea Carte, ca să mă exprim la un mod naiv, căci toată dragostea mea față de basm, de poveste se află acolo.

(Auto)ficțiunile tale au două ingrediente pe care, de la o vreme, le bombăne foarte mulți: copilăria și comunismul. Tu ai scris despre ele cu o mare relaxare, de parcă înadins ai fi ignorat acest gen de comentarii. Ți-ai pus, totuși,  problema că s-ar putea să-ți reproșeze tema?

Nu m-am gîndit la asta, poate de aceea am scris relaxat. Pe mine m-au marcat cei 11 ani de comunism care au coincis și cu copilăria, „rădăcinile” mele și o parte din angoase sînt acolo. N-aș fi fost ceea ce sînt astăzi, fară acel comunism bine dozat al lucrurilor mărunte pe care l-am trăit, fără experiența pionierească sau duplicitatea aceea – „să nu spui la școală!” ceea ce se vorbește în casă, iar la școală să te prefaci că tovarășa Elena Ceaușescu ți-e ca o mamă și multe altele. Așa că am simțit nevoia să recuperez acele lucruri, în măsura în care mi-am recuperat și copilăria. Din acest punct de vedere, cartea poate fi un document al epocii, mai ales că un moment important (chiar pe la jumătatea cărții) este cel al tranziției către capitalismul confuz al anilor 90, văzut din perspectiva noastră, a copiilor acelei generații. Ciudat este faptul că el nu reprezintă nici pe departe o ruptură, copilăria continuă pe același făgaș, indiferent de regimurile politice. Iar Calea Moșilor se schimbă în mod firesc, de la sine.

Care au fost cele mai mari probleme cu care te-a pus față în față Povestiri de pe Calea Moșilor?

Autenticitatea anumitor întîmplări, oamenii maturi pe care îi cunosc și care se pot regăsi în copiii de atunci. M-am gîndit că unora s-ar putea să nu le pice bine și să nu înțeleagă modul în care am ficționalizat lucrurile și le-am deformat amintirile. N-am vrut să jignesc pe nimeni. Relațiile dintre copii pe atunci aveau de multe ori la bază pîra și discriminarea, așa că tonul este unul ironic și autoironic. Era normal ca un coleg gras să fie strigat „Grasu!”, cum se întîmplă și astăzi sau să ne ferim de colegii țigani care furau și scuipau. Totuși, cred că am scris cartea și cu duioșie. Am schimbat toate numele reale și asta a fost o problemă, pentru că cele fictive în mintea mea nu mai sunau bine, nu mai evocau aceleași portrete. Un singur nume, în afară de al meu a fost de neînlocuit – Suruleasca, profa de geogra, cea care „dacă îți dădea două palme, nici cinci salvări nu-ți ajungeau la poarta școlii!” Nu știu ce mai face astăzi, dacă mai trăiește. Sper că dacă va citi, să se amuze și atît.

Nu ești la prima carte de ficțiune, tu scriind, cum şi povesteşti, cărți pentru copii. Care ar cea mai importantă miză pentru tine în cazul acestor cărți ?

Relația mea cu scrisul pentru copii este una destul de tristă, pentru că de multe ori m-am simțit descurajată și am vrut s-o las baltă (unul dintre motive l-am spus mai devreme). Și mi-era oarecum ciudă, pentru că scriu cu ușurință și cu plăcere pentru copii, este zona de literatură unde mă simt cel mai bine. Dacă aș fi trăit într-o țară cu o piață de carte „așezată”, cum e Germania sau Marea Britanie, probabil că doar asta aș fi făcut și aș fi simțit din plin un sens și o recunoaștere. Aici, însă nu, cel puțin deocamdată! Totuși, încă mai visez la congrese cu autori de fantasy, populate de elfi și inorogi, la un mod imaginar, desigur sau la rezidențe literare prin castele bîntuite. Dacă aș fi trăit într-o altă epocă, mi-ar fi plăcut să fiu basmagiu sau culegător de povești.

Miza a rămas aceeași de la început – să mă bucur pe mine, în primul rînd și să-mi ofer o existență mai suportabilă, într-o lume de adulți obsedați de ei înșiși.

http://www.youtube.com/watch?v=raavyUGUNak

Copilăria e o vârstă în jurul căreia te învârți, în scris, fie că o faci în cărțile pentru copii, fie în articolele despre literatura pentru copii, fie, iată în acest volum. De ce, în cazul tău, scrisul e, în continuare, direct sau indirect, legat de copilărie?

Cred că am o relație cu totul specială cu copilăria mea, în mod special, dar și cu copilăria în general. Probabil că principalul motiv este faptul că nu m-am maturizat emoțional și nici afectiv și nu cred că o să mi se mai întîmple vreodată. E bine și rău, în același timp. De pildă, în relația cu mama mea nu s-a tăiat încă un cordon ombilical. Sînt în continuare dependentă de părinții mei, mă înspăimîntă gîndul că la un moment dat nu vor mai exista. Sînt ușor dependentă și de un joc online (un MMORPG), pe care îl joc de doi ani, caracterul meu are level 130, o casă de tip european și îi ucide periodic pe Hector și Priam din Troia. Mă bucură orice roman fantasy bun. Scriu cu o mare ușurință pentru copii, deși unii ar spune că e un gen foarte dificil. Mă înțeleg foarte bine cu copiii, dar nu-mi doresc unul, pentru că mă consider unul dintre ei, într-un fel. Și cîteodată mi se pare extrem de straniu și de deprimant să fiu un copil într-un corp de adult care culmea! mai începe să și îmbătrînească. De aceea, simt nevoia mereu să mă întorc acolo, în copilăria mea sau dacă nu să simulez una. Dacă mi-aș dori ceva – este ca viața să fie o copilărie perpetuă.

Ți-ai scris cartierul, cum se spune. În ce raport ești acum cu el, lăsând la o parte puseele de nostalgie cu care lucrezi și în roman?

Îmi place ideea de geografie literară, de modul în care reperele ficționale se suprapun peste cele reale. Mi-ar plăcea să existe cîte o carte pentru fiecare cartier din București – o carte din Titan și o carte din Berceni. E bine să comunicăm și altfel cu locul unde trăim, cu orașul. În ceea ce privește relația mea de acum cu Calea Moșilor am rezumat-o într-unul dintre textele de prezentare a cărții:

„Tot timpul am locuit pe Calea Moşilor. Calea Moşilor e viaţa mea – aş spune.
Reperele au rămas aceleaşi, de 20 de ani: strada, blocurile cu magazine la parter, tramvaiul 21, troleul 66, bulevardul Carol, fost al Republicii, spre centru, Bucur Obor şi cartierul Colentina, spre margine. Străduţele „din spate”, Foişorul de Foc, strada Traian şi în partea cealaltă Salcîmilor, Popa Petre, Toamnei.
Şi oamenii sînt în mare parte aceeaşi. Totuşi, unii au murit, alţii au plecat. Cei mai mulţi îmbătrînesc aici. Aproape în fiecare sîmbătă merg în piaţa Obor. Aproape în fiecare sîmbătă mă gîndesc că şi peste 20 de ani voi merge în piaţa Obor.
De asta scriu despre Calea Moşilor. Ca să nu rămîn la nesfîrşit captivă aici.”

Cum a fost cu coperta? De fiecare dată cînd cineva, din preajma mea, a văzut cartea, a exclamat spontan: ce frumoasă e!

Coperta cărții a fost desenată de Stela Lie. Asta ne-am și propus: să fie un desen care să ilustreze Calea Moșilor, după modelul temei pentru acasă de la școală –„Strada mea”. Am mai colaborat cu Stela în trecut, ea a ilustrat prima mea carte de povești care a apărut în 1999 la Editura Compania. M-am bucurat atunci cînd mi-am dat seamă cît de bine comunicau poveștile cu ilustrațiile și am aflat ulterior că a prins la copii, unii dormeau cu cartea ca și cum ar fi fost o jucărie, o prietenă acum adolescentă cînd a văzut cartea în bibiloteca mea a exclamat: „Oau, de unde ai cartea asta? E din copilăria mea!”, fără să facă legătura cu mine. E meritul Stelei în primul rînd, pentru că a știut să-i dea viață și personalitate. Ca și acum, de altfel. Un motiv în plus să sper că vom face lucruri frumoase împreună și în viitor.

Toate imaginile folosite pentru a ilustra interviul provin din arhiva personală a Adinei Popescu şi au fost folosite cu acordul ei.