Minciuna şi înşelăciunea nu apar doar la nivel înalt, în politică sau pe Wall Street, ci ne afectează toate aspectele vieţii, chiar atunci când credem că urmăm o linie etică. Despre cum ajungem să practicăm înşelăciunea şi chiar să ne furăm singuri căciula vorbeşte Dan Ariely în cartea Adevărul (cinstit) despre necinste. Cum îi minţim pe toţi – dar mai ales pe noi înşine, apărut de curând la Editura Publica (unde s-au mai publicat până acum, de acelaşi autor, Iraţionalitatea benefică şi Iraţional în mod previzibil, cărţi ce aduc o perspectivă inedită asupra raportării la lumea afacerilor: după cum indică şi titlurile, uneori este mai bine să nu urmezi linia pe care o consideri cea raţională, ci să încerci şi mici devieri îndrăzneţe).
Dan Ariely întreprinde, în cea mai recentă carte a sa, o analiză amănunţită asupra forţei care îi determină pe oameni să trişeze, analiza sa mergând pe linia cost-beneficiu şi susţinând că ceea ce facem cu toţii este de a identifica punctul din care putem beneficia de pe urma necinstei fără a ne detriora imaginea de sine.
În numeroase rânduri, Ariely realizează analogii cu literatura: la un moment dat îl citează pe Oscar Wilde: „Moralitatea, ca şi arta, înseamnă să tragi o linie undeva” şi în alt loc oferă exemplul cu pescuitul din Jerome K. Jerome, Trei oameni într-o barcă (fără a mai pomeni şi câinele): un tânăr care merge la pescuit spune că atunci când a prins 40 de peşti va spune că a prins 50 şi tot aşa. Aici intervine „factorul vrăjeală” („fudge factor”), după cum îl numeşte Ariely – „echilibrul delicat între dorinţele contradictorii de a păstra o imagine de sine pozitivă şi de a trage foloasele escrocheriei”.
Adevărul (cinstit) despre necinste. Cum îi minţim pe toţi – dar mai ales pe noi înşine se bazează în mare parte pe experimente întreprinse de autor şi de colegii săi, Nina Mazar (profesoară la Universitatea din Toronto) şi On Amir (profesor la Universitatea din San Diego): la un cămin al celor de la MIT au pus doze de Cola în unele frigidere şi în altele, o farfurioară cu şase bancnote de un dolar. Nimeni nu s-a atins de bani, dar toate dozele de Cola au dispărut. Concluzia: suntem mai predispuşi să furăm „ceva ce nu se referă explicit la o valoare bănească”. Atunci, ce se va întâmpla cu barierele morale, în condiţiile în care tot mai multe servicii se desfăşoară online? se întreabă Ariely.
Nu trebuie să fii neapărat răuvoitor, arată numeroasele experimente ale celor trei, uneori conflictele de interese te fac să acţionezi egoist: exemplu – un dentist a cărui activitate fusese ireproşabilă până la un punct foloseşte pe un pacient noua sa aparatură scumpă, cu toate că nu era necesară intervenţia respectivă, doar pentru că era entuziasmat să vadă dacă a meritat să o cumpere. Numai că pacientul respectiv a avut complicaţii numeroase, a trebuit apoi să facă operaţii costisitoare şi dificile, iar când a aflat că fusese supus inutil procedurii, l-a dat în judecată pe doctor şi a câştigat.
În domeniul medicinii, Ariely cunoaşte numeroase cazuri, întrucât el însuşi a fost pe punctul de a fi folosit drept cobai: în urma unui accident grav, Ariely a rămas cu cicatrici severe şi stridente pe partea dreaptă a feţei, pe alocuri părând că sunt mici puncte, eventual o consecinţă a unui bărbierit prost făcut. Aşa că doctorul lui, de altminteri un chirurg apreciat şi corect până atunci, a încercat să-l convingă să-şi facă pe celălalt obraz o operaţie estetică în urma căreia aveau să-i fie tatuate mici puncte, pentru ca obrajii să fie simetrici.
Atunci când a refuzat, doctorul a avut o reacţie de irascibilitate nejustificată şi a dovedit o lipsă de delicateţe atipică pentru el. Ariely a descoperit apoi că doctorul avea nevoie de trei cazuri (până atunci reuşise doar cu două) pentru a putea să-şi publice un studiu considerat academic.
Când oamenii sunt suprasolicitaţi într-un domeniu, au tendinţa să nu mai ţină atât de atent frânele moralităţii în alte sfere – este o altă teorie dezvoltată de Ariely. Exemplul, pentru a fi înţeles de toţi, este chiar din Sex and the City: Samantha începe să mănânce compulsiv în momentul în care, lângă apartamentul ei, se mută un bărbat tânăr şi frumos. Pentru că ea este într-o relaţie şi, în mod normal, i-ar face avansuri acelui tânăr, încearcă să reziste ispitei permiţându-şi un autocontrol mai scăzut în altă privinţă.
Un alt aspect important subliniat de Ariely este că, odată ce conştientizăm că facem o înşelăciune, cât de mică, tindem să facem din ce în ce mai mult acţiuni necinstite. Exemplul dezvoltat în carte este cel al produsele contrafăcute, care, susţine autorul, ne determină să-i vedem şi pe alţii mai necistiţi (dacă purtăm ochelari de soare Prada contrafăcuţi, ne gândim că şi alţii ar putea acţiona la fel, aşa că atunci când vedem la altcineva marca respectivă, ne e mult mai uşor să ne îndoim de faptul că sunt originali).
Indiferent cât am încerca, e clar că nu reuşim să evităm întotdeauna minciuna, chiar în formele ei mărunte şi poate inofensive, şi că a trişa şi a ne fenta chiar pe noi înşine au intrat deja în ritmul vieţii noastre, intensitatea fiind mai mare sau mai mică în funcţie de diferiţi factori sociali şi economici ai mediului în care trăim. Cartea lui Ariely merită citită pentru că invită la o autoanaliză serioasă a ceea ce înseamnă „corect” şi „minciună” în viaţa noastră şi, poate, ne îndeamnă să fim puţin mai toleranţi atunci când îi judecăm pe ceilalţi.
Dan Ariely, „Adevărul (cinstit) despre necinste”. Cum îi minţim pe toţi – dar mai ales pe noi înşine, traducere de Dan Crăciun, Editura Publica, 2012
