Când m-am îmbolnăvit, am știut imediat că aveam să mor.
Așa începe romanul lui José Luís Peixoto, Cimitirul de piane. Cu sinceritate și naturalețe, ca o carte despre pirați sau despre roboți. Ai crede că povestea se va termina cu o moarte – dar nu anticipezi că va și începe cu una, ba mai mult, că întreaga acțiune a romanului se va petrece în timpul ei. Naratorul te convinge, ca orice povestitor priceput, să-ți suspenzi scepticismul pentru câteva ore și să asculți cu atenție istoria așa cum e ea: spusă de dincolo de timp, de moarte și de miile de momente care formează viața omenească.
E foarte greu să sintetizezi firul narativ al Cimitirului de piane într-o frază sau două, pentru că, pe de o parte, magia lui constă în faptul că trebuie să pui tu cap la cap întâmplările care-ți sunt povestite și, pe de altă parte, pentru că nu prea are cu adevărat importanță ce se întâmplă. Romanul e construit în primul rând din momente, descrise în multe detalii, mirosuri și culori: mese în familie, certuri în familie, nostalgii de familie, cum a murit câinele, cum s-a spart supiera din ceramică, cum s-a născut un copil, cum tatăl mângâie burta umflată a mamei înainte de naștere. Jocul cu păpușile, mutatul mobilei, reparatul pianelor. Aproape toată povestea romanului se împarte între atelierul de tâmplărie al familiei Lázaro, în casele părinților și copiilor, într-o zi oarecare dintr-un an oarecare.
Cimitirul de Piane pornește de la o întâmplare reală – aceea a alergătorului portughez Francisco Lázaro, care a murit de deshidratare în timpul probei de maraton la Olimpiada de la Stockholm din 1912. Atletul, încercând să se apere de soarele puternic, își unsese tot corpul cu o ceară care a tulburat echilibrul organismului. Însă cam asta e singurul detaliu cu adevărat palpabil al cărții. În rest, e la fel de diafană ca o perdea în fața unui geam deschis, bătută de vând într-o duminică dimineață – motivul preferat al lui Peixoto, fundalul peste care trec viețile tuturor personajelor sale – familia lui Lázaro – și pe care autorul îl fixează obsesiv ca să te împingă să observi cu adevărat fluiditatea timpului, felul în care curg viețile personajelor sale.
Istoria se repetă, ne explică el, printre rânduri. Iar oamenii trăiesc și mor și trăiesc și mor și iar trăiesc și iar mor, mereu în umbra părinților, pentru ei și împotriva lor deopotrivă. Însă dincolo de mesajul filosofic stau zeci de scene de familie povestite cu o candoare și o nostalgie care te îndurerează, mai ales când sunt intercalate cu orori care îți sar din pagină ca niște monștri dintr-o cutie, chiar când te aștepți mai puțin. Și ce e și mai dureros este faptul că ele poartă aceeași patină a nostalgiei ca scenele frumoase și, prin asta, sunt de un firesc înspăimântător.
Peixoto are ceva din realismul magic al scriitorilor hispanici și din dramatismul autorilor latini în general și te prinde până la sfârșit într-o menghină moale care știi că se va strânge, dar din care nu vrei să ieși. Greșește doar în două privințe: faptul că întrerupe visarea în câteva momente care au efectul unui baros în cap, și prin asta îți permite să revii la un scepticism normal, care strică ritmul poveștii. Și faptul că, la fel ca și contemporanul lui, Rui Zink, creează câteva personaje față de care, deși sunt profund umane, n-ai cum să ai simpatie. Spre deosebire de Zink însă, ce te punea în fața unor egoiști, Peixoto te pune în fața unor oameni care nu fac nimic să-și înfrunte slabiciunile, indiferent că vorbim de alcool, abuz, adulter sau pur și simplu incapacitatea de a spune ceva atunci când momentul o cere.
Însă dincolo de toate astea, Cimitirul e piane este un roman care merită câteva ore din viața ta. O să-l citești fără să-ți dai seama. Iar în timp ce-l citești, o să-ți dai seama că trăiești fără să-ți dai seama.
