Cunoscut mai ales pentru stilul său satiric, care scoate în evidenţă, pe fundalul unor distopii, aspecte cu care se confruntă societatea contemporană, Will Self (cunoscut pentru cărţi precum Măreţele maimuţe, Cartea lui Dave, Cucul şi pupăza, Cum văd eu distracţia etc., traduse la Editura Polirom) este el însuşi un personaj. Iar cei care au venit în prima zi de FILB, pe 4 decembrie, au avut ocazia să vadă un spirit liber, care nu se teme că ar putea să fie prea „nedelicat” când ridică anumite probleme.

A avut şi Bookaholic ocazia să discute cu el, aşa că în rândurile de mai jos, vă invit să citiţi un dialog liber, despre religie, literatură, convenții şi despre totalitarisme de tot felul.

În romanele tale, există o perspectivă adesea stranie asupra lumii: haotică, grotescă, distopică. De ce o asemenea viziune?

Păi lumea este de multe ori aşa, nu? Şi în plus, cred că sunt o fire destul de pesimistă. De pildă, vorbeam cu Bogdan [Alexandru Stănescu] despre sistemul asigurărilor de sănătate din România, despre cum trebuie să îl plăteşti pe doctor dacă ajungi în spital – nu e un aspect suficient de distopic, al unei lumi în care trebuie să speri că nu o să te îmbolnăveşti?

Cred că lumea poate fi adesea înspăimântoare, devenind un spaţiu în care se supravieţuieşte cu greu. Mulţi oameni simt că nu au control sau putere asupra propriilor vieţi, aşa că nu consider că scrierile mele sunt neverosimile sau stranii. Aşa că, atunci când zugrăvesc lumi întunecate, o fac pentru a atrage atenţia asupra realităţii noastre.

Când ne gândim la viitor, avem tendinţa să ni-l imaginăm pe un fundal high-tech, dar în romane precum Cartea lui Dave, acesta pare mai degrabă de Ev Mediu.

Cred că istoria este ciclică, este o iluzie gândul că ne vom dezvolta din ce în ce mai mult din punct de vedere tehnologic. Fie civilizaţia va ajunge pur şi simplu la un punct terminus, fie va intra într-un nou ciclu şi va începe să reconstruiască şi să se reinventeze.

În Cartea lui Dave, perspectiva care mi s-a părut a fi cea mai înfricoşătoare a fost cea a unui posibil totalitarism religios – raţiunea, gândirea, logica, toate erau strivite. Îţi imaginezi un viitor în care un astfel de totalitarism este posibil?

Dar aţi avut şi voi aşa ceva, până acum 23 de ani: comunismul a fost şi el un fel de religie, pentru că nici nu a fost adevărat. Şi, exact ca în religie, nici măcar „preoţii” săi nu credeau în el. Erau corupţi, ipocriţi – nu asta se întâmplă în multe teocraţii? Şi capitalismul este un fel de religie, credem în bani.

Mary Douglas, un antropolog celebru, a spus că banii sunt o formă extremă de ritual, alegem să credem că o bucată de plastic înseamnă ceva. Iar forma pe care a luat-o acum capitalismul este destul de totalitară: nu ne mai gândim la nimic altceva decât la bani, discuţiile despre ce e bine şi ce e rău au ca punct de pornire banii. Banii reprezintă noul Dumnezeu, iar Marx a intuit bine acest lucru. De aceea mai sunt şi acum oameni care se entuziasmează cu privire la teoriile marxiste.

În carte, se spune, la un moment dat, că, dacă nu ar fi fost Dave, oamenii ar fi găsit oricum un alt dumnezeu, un alt principiu tiranic la care să se raporteze.

Moralitatea este un feniomen social, iar tipul de moralitate instituit este determinat de dimensiunea şi de complexitatea organizării societale. Dincolo de un anume punct, vei găsi întotdeauna religia, într-o formă sau alta, dominare, ipocrizie, tentative de a instaura totalitarismul. E ceva inevitabil, pare a fi ceva inerent fiinţei umane.

Cartea lui Dave te face să te întrebi dacă nu cumva ceea ce noi considerăm acum ca fiind „cărţi sfinte” nu au avut, de fapt, o istorie precum jurnalul lui Dave, un taximetrist frustrat, ale cărui notaţii pline de ură au stat la baza formării unei religii care a împins omenirea în regres şi răutate.

Dar chiar aşa este, acesta este şi motivul pentru care am scris această carte. Există o carte foarte bună, scrisă de doi arheologi israelieni, cu titlul The Bible Unearthed, în care autorii iau poveşti celebre din Biblie şi caută dovezi, dar acestea nu există, pentru că sunt nişte poveşti inventate. Iar acum putem analiza ceea ce se istoriseşte în Vechiul Testament şi putem şti când şi de ce au fost scrise: în secolul VIII î.Hr.,  în vechiul regat al Israelului, cu scopuri politice. Aşa că realitatea este ca în Cartea lui Dave.

Mulţi oameni au văzut însă această carte ca pe o critică la adresa lui Dumnezeu, dar nu asta a fost intenţia mea, dimpotrivă, eu ţin la ideea de Dumnezeu, dar nu ţin la tot ceea ce înseamnă religie instituţionalizată. Nu ştiu dacă Dumnezeu există, mi-ar plăcea să-mi spună cineva dacă există cu adevărat.

A întâmpinat această carte reacţii fanatice de la credincioşi?

Nu, pentru că este o carte destul de subtilă, limbajul este dificil, iar pentru a stârni controverse, trebuie să scrii într-un limbaj accesibil, pentru ca oamenii să poată să se simtă jigniţi foarte uşor. Şi nici nu am intenţionat să supăr pe cineva cu cartea asta.

 

Trăim într-o lume caracterizată de obsesia imaginii şi de felul în care ne reprezentăm propria imagine, iar în cărţi precum Măreţele maimuţe, atingi acest aspect. Care ar fi consecinţele acestei obsesii?

Ceea ce am încercat să fac în Măreţele maimuţe a fost să atrag atenţia asupra unui anume tip de narcisism al speciei. Am vrut ca oamenii, când citesc această carte, în metrou, în public sau oriunde, să se uite în jur şi să-i vadă pe ceilalţi ca pe nişte maimuţe. Căci suntem maimuţe – ştiai că oamenii suportă transfuzii cu sânge de la cimpanzei?

Mulţi cred că savanţii sovietici au realizat încrucişări între oameni şi cimpanzei, iar când am vorbit cu un primatolog cunoscut, mi-a spus că el crede că aşa ceva chiar s-a întâmplat. Când vorbim despre noi, spunem că suntem total diferiţi de alte specii, că suntem unici şi asta rezultă într-o obsesie a imaginii de sine. Te uiţi în jur şi vezi peste tot oameni care joacă un rol, care nu pot fi sinceri în raport cu ceea ce sunt ei cu adevărat.

Atingi destul de des ideea de nebunie. Crezi că este o caracteristică a lumii contemporane?

E o întrebare foarte interesantă, mai ales având în vedere că vreau să scriu un roman chiar cu această temă. Prima mea carte a fost The Quantity Theory of Insanity şi în ea arătam că în orice grup de oameni există o doză anume de nebunie, care variază, dar cred că nebunia este un fenomen colectiv. Nu este legată neapărat de backgroundul personal, ci face parte din existenţa noastră socială, de ceea ce grupul consideră, la un anumit moment, că este semnificativ.

De pildă, în ultimii 10-15 ani, în lumea anglofonă, există un trend de cercetare a autismului. De ce acum? Autismul este o boală ce afectează capacităţile emoţionale, de interacţiune cu ceilalţi etc. Nu e asta cumva şi problema cu care se confruntă societatea noastră? Suntem tot timpul cu ochii într-un monitor, poate că asta simt şi autiştii, că au permanent un ecran în faţa lor. Aşa că autismul poate fi o formă extremă a unei boli de care suferim cu toţii. Acum 20-30 de ani, în prim-plan era anorexia. Anorexia încă există, dar ceea ce s-a schimbat este percepţia socială a ceea ce simbolizează anorexia.

Ai afirmat că scrii pentru a-i şoca pe oameni. Există o serie de preconcepţii pe care ai vrea să le ştergi?

Nu atât să-i şochez, cât să-i uimesc şi nici nu vreau să zgudui preconcepţiile oamenilor. E drept că nu mă împac cu idei precum cele care susţin că există oameni buni sau răi din naştere, că societăţile evoluează obligatoriu şi aşa mai departe. Când citeşti o carte de ficţiune, alegi să crezi că ceea ce ţi se prezintă este real, când, de fapt, este ceea ce facem în marea majoritate a timpului în viaţa reală, numai că nu ne dăm seama. Credem în tot soiul de ficţiuni, mai ales în ierarhii, în faptul că un om este superior altuia.

Te simţi, după cum ai spus la un moment dat, străin de convenţiile literaturii britanice. Care ar fi aceste convenţii şi cum te distanţezi tu de ele?

Cred că modernismul a avut un impact scăzut în Anglia, aşa că majoritatea cărţilor sunt scrise la timpul trecut: „S-a trezit în dimineaţa aceea şi s-a dus să-l intervieveze pe Will Self, la hotelul Golden Tulip, în Bucureşti”. Întotdeauna e la persoana a treia, aceasta e convenţia. Din această perspectivă, pot să văd în mintea ta: „În timp ce el îi spunea teoria despre persoana a treia, se gândea cât de banal e ceea ce povesteşte, dar a continuat să zâmbească”.

Dar cine poate să facă aşa ceva, cine poate să vadă ce e în mintea cuiva? Această a treia persoană e tot o idee religioasă: naratorul, asemenea lui Dumnezeu, atotştiutor şi atotputernic, vede şi ştie tot, aşa că acest gen de construcţie îmi pare a fi extrem de falsă.

Un comentariu
  1. Pingback: La plimbare prin blogosferă (37) | Evantaiul Memoriei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *